Adică o zi întreagă pentru o insulă de 650m lăţime, pe vreo 7km nord-sud, un veritabil paradis în marea asta ca faianţa (mea, de acasă)!
Abia ce-a ieşit soarele şi eram deja pe plajă în recunoaştere! Hostelul e în capătul nordic al insulei, unde e de altfel zona mai "locuită", adică un caroiaj de vreo şase pe şase străzi, cu magazine înghesuite în restaurante şi mici hoteluri, foarte animat, pierzându-se spre mal în plaje de nisip alb, cu palmieri înclinaţi sub propria greutate. Nu era cam nimeni, aşa că am pus stăpânire la alegere pe orice hamac sau şezlong am găsit, aţipind încă nişte zeci de minute, bâzâiţi doar de-un căţel insistent ce s-a ţinut de noi. Planul este adică de relaxare, avem o listă cu un singur punct, adică ferma de ţestoase, însă în rest, plajă şi baie.
Isla Mujeres era în perioada precolumbiană un centru de cult al zeiţei medicinei şi naşterii Ix Chel, iar numeroasele figuri feminine venerate aici i-au făcut pe spanioli să-i dea această denumire în secolul XVI. Astăzi n-au mai rămas decât nişte ruine ale unui templu mayaş în extremitatea sudică, iar insula a devenit o destinaţie turistică mai de hipioţi aşa, odată cu dezvoltarea Cancun-ului. Pe lista de "must-see" avem ferma de broaşte ţestoase, un fel de rezervaţie pentru protecţia unor specii acvatice cu carapace, şi,... era,... dar cred că nu ne mai băgăm,... până în septembrie se poate înota cu rechinii balenă pentru o sumă modică de vreo trei sute de dolari pe două persoane. Ne-am decis, aşadar,... "pentru că e noiembrie",... să nu ne mai batem capul cu treaba asta. E într-adevăr o experienţă unică, deşi n-ai voie decât la vreo doi metri de peşti să înoţi, dar sunt imenşi (de altfel cei mai mari peşti care există: până la 12 metri - balenele fiind mamifere) şi cu o piele fantastică, au un fel de buline albe pe un fond gri închis. Sunt inofensivi numai să nu se aşeze cu vreo bucă pe tine din greşeală.
Revenind, după ce am tăiat acest punct de pe bugetul marine life 2009, am luat, nici acum nu-mi vine să cred, o nouă pereche de biciclete, de data asta cred că ale bunicului lui Napoleon, închiriate aproape pe degeaba de la hostel, şi am pornit într-un tur al insulei. Cum ziceam, să dăm un ocol complet ne-ar fi costat doar vreo 15 km, deşi pentru bătăturile noastre din şezut fiecare pedală devenise o pedeapsă, dar până să apucăm să ne văităm am şi ajuns la ferma de care spuneam. În interior era o veritabilă creşă, cu bazine pline de broscuţe parcă dezlipite din Nemo, de vreo 5-6cm, care înotau ca pe baterie, dar şi câteva acvarii cu căluţi de mare, homari imenşi şi anemone. Însă atracţia erau clar ţestoasele, cele mai şoc fiind cele din exterior, printre care, într-un fel de zonă îngrădită chiar din mare, era una cam de un metru şi jumătate lungime! Ajung la peste 200kg greutate şi trăiesc,... o veşnicie.
Ne oprim din pedalat pe Playa Garrafon, una din cele mai drăguţe, se zice, asta după cea din nord unde am stat dimineaţa, soarele arde groaznic aşa că stăm mai prin umbră, dar ieşim din nou la baie imediat ce ne uscăm de la cea de dinainte,... nu mai are rost să amintesc că e plin de peşti şi aici... Fără să ne dăm seama este aproape după amiază, şi încă n-am ajuns în capătul sudic: însă avem nevoie de doar cinci minute ca să atingem cea mai estică zonă a Mexicului (Isla Mujeres este cea mai avansată în Marea Caraibelor), vedem într-o mică vale templul, adică ruinele de la Ix Chel, si o luăm înapoi pe cealaltă şosea verticală. Adică sunt două! În cea mai îngustă porţiune a insulei e chiar caraghios să vezi că "celălalt mal" se apropie la doar 100 de metri de unde suntem acum, şi că între cele două drumuri abia se înghesuie o pistă de aeroport utilitar.
Vilele sunt superbe, te uiţi peste poartă din drum şi vezi marea, cu balcoane dramatic atârnate deasupra apei, vedem faimoasa Casa Caracol, în formă de melc, şi în vreo jumătate de oră suntem din nou în partea de nord, unde mai culegem nişte amintiri. În sfârşit ajung la un preţ convenabil pentru fălcile de rechin ce le vânam încă din Playa del Carmen, aleg specia: de recif, ne gândim dacă la ce dinţi poartă peştişorii ăştia chiar era ok că umblam aşa dezinvolţi printre corali, dar na, suntem in one piece.
Luăm o cină care lejer e în top 3 ale celor mai bune mâncăruri din excursie, la un restaurant cubanez ce-l pescuim tot din ghid, între pereţi grei de tăbliţe de înmatriculare, postere şi reţete de cocktailuri, apoi o siestă de seară târzie în hamacurile de la hostel. Sunt atât de ars pe spate încât nu mă pot lăsa convins la un masaj tradiţional ce ţi-l ofereau chiar pe loc acolo, dar mai târziu ne distrăm la un show al unui magician ce sosise,... in town. Cam asta era atmosfera, lume multă, tineret, chef. Am schimbat camera dintr-un dormitory semigol cu chiar o cameră dublă, având în vedere că era la acelaşi preţ!
Rezerv două nopţi începând cu mâine seară, la hotelul din Mexico City, fireşte, altul decât cel de la începutul excursiei, doar vrem să încercăm toate senzaţiile posibile! De data aceasta e un turn înalt de 14 etaje în plin centru, cu un view extrem de tentant, asta dacă şi în realitate o fi ca "pe net"!...
Mâine aflăm dacă low-cost-urile mexicane chiar există, şi deci vom ajunge înapoi în Mexico City conform planului, sau ne suim rapid pe o cursă de autobuz extrem, asta dacă mai vrem să ne şi întoarcem acasă! Pe nişte calcule sumare, avem cam 2800km de maraton la bord, din capitală, şi ne aflăm în punctul extrem estic al traseului. Oricât de trist ni se pare, e timpul să facem cale întoarsă, şi mai ales să părăsim marea, însă, ce-i drept, mai avem aproape trei zile de şedere cu câteva obiective ce nu trebuie ratate!
Tuesday, November 24, 2009
Monday, November 23, 2009
MX23
Trezirea devreme, peştii ne aşteaptă bolborosind... atâta că trebuie să ajungem cumva la ei, ne-am interesat încă de aseară şi chiar în San Miguel de Cozumel, orăşelul insulei, nu e nicio plajă,... pornim devreme înspre docuri, de unde se pot lua taxi-uri, dar constatăm că ne-ar costa dus întors până la plajă încă pe cât am plătit cazarea,... aşa că ne ambiţionăm şi decidem pentru închiriat biciclete.
Ne întoarcem la hotel (acum na, să vă imaginaţi scara lucrurilor că este totul la 2-3 străzi distanţă), dar abia la nouă se deschid centrele de închiriere, în particular cel unde au şi biciclete. Nu e chiar cea mai comună variantă de deplasare, pentru că aproape toată lumea zburdă pe scutere, iar părerile sunt împărţite: unii spun că nu-i nicio problemă chiar dacă n-am mai condus unul, alţii că e cam periculos (!?), încât rămânem la ideea de bike.
Ne mai învârtim jumătate de oră, şi până la urmă apare individul cu cheile de la magazin,... primim după o scurtă negociere la preţ singurele două biciclete pe care le avea, care vreau să spun că sunt nişte hârburi de te speriai: n-am mai mers de vreo opt ani pe bicicletă cu frână de picior, scaunul era jos de parcă stăteam ghemuiţi, şi toată scârţâia de ziceai că acum se dejghină. Nu mai pierdem însă vremea, lăsăm paşapoartele gaj, oamenii sunt de treabă, şi pornim la drum. Ne propunem să ieşim cam 7-8km din oraş, apoi ne orientăm la faţa locului,... insula este de fapt înconjurată la vest, sud şi est de un drum care uneşte plajele, şi tăiată vest-est de o "scurtătură": Carretera Transversal. În nord nu e mare lucru: sălbatic. Facem un popas pe drum la un maistor care să ne ajute cu o cheie, să ridicăm scaunele, că ne dureau deja genunchii după nici doi kilometri,... apoi îi dăm înainte. Aproape de mal sunt ancorate vase gigantice de croazieră, şi o mulţime de bărcuţe umblă în sus şi în jos cu turişti, oprind pentru ture de snorkeling. Avem rezervată o deplasare încă de ieri, din port, şi pentru noi: la 11 şi un sfert trebuie să fim la docul al doilea după steag. Până atunci ne propunem să vedem de unii singuri ce e pe sub apă, deci după vreo 40 de minute de pedalat ieşim de pe drum, pe malul stâncos. Ne prindem destul de repede că ne-am lăsat bicicletele sprijinite de nişte crengi ciudate care nu sunt acolo din întâmplare, ci exact ca referinţă pentru bărci ca să ancoreze în dreptul lor, pentru că un recif simpatic e la nici cincizeci de metri de mal!
Nu e nisip şi ne dor tălpile de europeni sensibili pentru că piatra de pe mal e foarte ţepoasă, dar ajungem rapid în apă unde suntem adevăraţi delfini: apa e perfect transparentă, vezi fundul clar şi la adâncimi mai mari de zece metri, dar explorăm mai ales malul: e plin de caverne, înjurăm aricii şi coralii urzicători dar uităm rapid de ei când ne îngheaţă privirea la o sting ray de vreo jumătate de metru plus coada, ce stătea aproape complet îngropată în nisip. Dan vede şi un fel de rechinaş într-o minipeşteră, dar îl pierdem înainte de a ne lămuri exact ce e... trecem peste: "we are friends, not food"...
Însă, cu ochii pe ceas: trebuie să o luăm înapoi spre port - avem ca reper steagul gigantic, iar apoi trebuie să găsim o barcă de la "Amazing Tours", de altfel stăm si cu un sticker lipit în piept, încât suntem ochiţi şi preluaţi în scurt timp de ghid. Barca e pe bune cum ne anunţaseră, cu o porţiune de plexiglass pe fund, încât vezi ce e sub ea, suntem vreo 12 persoane, câţiva cam moşulici aşa mai business, ni se cam rupe, suntem încântaţi în schimb de echipament: e mult mai bun ca al nostru, labe super flexibile, ochelari ermetici şi care nu se aburesc,... şi în zece minute, după un scurt instructaj gen să nu ne ridicăm la suprafaţă cu capul în motor atunci când funcţionează, deoarece putem muri, ah, în fine, suntem deja în apă!! Adevărul este că ştie oamenii ce spune,... ne-au dus la super-recifuri, peştii verzi sunt cât purceluşii,... ne-a explicat denumirile însă oricum peisajul e atât de fascinant încât nu mai ai urechi ci doar ochi!! Spre final: un banc imens, de zeci şi zeci de metri pătraţi, înota sub noi, toţi erau parcă din inox, şi umblau fix ca-n Nemo, aliniaţi şi schimbând deodată direcţia, ne aşteptam oricând, la unison, să descrie forme, iar apoi, pentru spectacolul complet, o baracudă mai mare de un metru a avansat încet printre ei, închisă parcă într-o bulă de apă, asta pentru că i se deschidea calea pe o rază cam egală cu lungimea ei, şi apoi se închidea la loc în urmă, fără atac, doar respect... fantastic! uimitor! Peştii aceia dungaţi, cu galben şi negru, iarăşi veneau peste noi: sunt obraznici şi stau la 15-20 de centimetri de tine, te simţi ca într-o ciorbă, dar nu te ating niciodată.
Cele două ore trec rapid, la debarcare ne recuperăm bicicletele, şi ne hotărâm să vedem şi partea estică a insulei: nu suntem chiar siguri cât e distanţa, dar sună prea tentant: în vreme ce zona dinspre continent e mai liniştită, cu reciful şi plajele cuminţi, spre est malul e sălbatic, foarte puţin vizitat, cu valuri uriaşe de ocean, şi cu o culoare puţin diferită la nisip.
Aşa că tragem de noi şi de bicicletele de pe vremea lui Napoleon: drumul ăsta transversal nu are decât stâlpi şi câte o casă/fermă pe ici-colo, noroc că e puţin înnorat, altfel pe lângă fundul ce simţeam că se înroşeşte cum pedalam, ne-am fi fiert şi în cap: treaba este, chiar traversăm 15km blestemându-ne decizia înţeleaptă!... Ce-i drept când vedem deja marea "la orizont" ne încurajăm rapid, malul e într-adevăr wild, mai pedalăm şi în jos vreo doi kilometri, facem o baie scurtă şi strângem câteva schelete de corali! Ne întoarcem însă contra cronometru: avem de prins feribotul de ora cinci, pentru a traversa în Playa, de unde vom coti spre următoarea destinaţie.
Fundurile ne sunt anesteziate, stâlpii ni se pare că se îndoaie ca de gumă, de la oboseală, vedem şi pe fata morgana şi carcase de vulturi plutind în rochii de seară, cred că halucinăm de oboseală şi căldură, într-un final ajungem să facem schimbul de biciclete contra paşapoarte, facem un bilanţ de 45 de kilometri dar nu mai contează, o zbughim spre port, scoatem din nou banii pentru porcii cu vaporul, cred că cei care spală podelele vaporului atâta câştigă într-o săptămână cât plătim noi pe o traversare de treizeci de minute, dar, în fine, avem inclus în preţ un superb apus de soare de pe cea mai înaltă punte şi fac o mulţime de poze ce urmează a fi asamblate în panorame.
Pe uscat ne prindem rapid de unde trebuie să luăm un autobuz spre Cancun, ajungem chiar repede dar mai pierdem încă pe atâta timp în buşoanele de turişti nebuni. Aglomeraţie nebună, plin de străini, şi chiar dacă limba de nisip cu Zona Hoteliera pare a fi un mic Vegas, ne orientăm cum să părăsim stupul: trebuie să ajungem în Puerto Juarez, de unde avem un ferry spre fascinating Isla Mujeres. Aşteptăm însă după busul nostru de vis vreo trei sferturi de oră, însă avem asigurările tuturor celor ce-i întrebăm că prin staţia aceea chiar trece autobuzul pentru port,... se dovedeşte că au dreptate, luăm rapid bilete şi ne îmbarcăm pe un mic autobuz acvatic zgomotos, care parcurge fără grabă cei 5-6 kilometri până la mica insulă de film. E noapte, vom avea aşadar rezervat pentru dimineaţă spectacolul de a realiza exact unde am ajuns, ştim doar pozele de pe net şi ne suspectăm că n-o să ne mai vină să plecăm. Este de altfel primul loc în care dormim două nopţi, de când am părăsit Mexico City,... am ales un hostel simpatic, cel mai vechi se pare, din Mexic, cu o organizare impecabilă şi o atmosferă de milioane. Cu preţ real incredibil, ceva-n genul 6 EUR de persoană, mic dejun sumar dar inclus, şi primim şi nişte welcome cocktails la barul de pe plajă. Într-adevăr, din curtea interioară la ora 11 noaptea se deschid nişte porţi grele spre plaja amenajată ca bar, de unde mai ai de sărit o sută de metri până în apă,... e super animat, se face mâncare la comandă (iar bucătăreasa anunţă că ţi-a terminat porţia bătând într-un clopot mare, la al cărui zgomot tresare toată tabăra), băutura e,... ce mai, aproape gratis, ceva mai târziu ne şi culcăm, fiind cam morţi după aşa o zi!
Ne întoarcem la hotel (acum na, să vă imaginaţi scara lucrurilor că este totul la 2-3 străzi distanţă), dar abia la nouă se deschid centrele de închiriere, în particular cel unde au şi biciclete. Nu e chiar cea mai comună variantă de deplasare, pentru că aproape toată lumea zburdă pe scutere, iar părerile sunt împărţite: unii spun că nu-i nicio problemă chiar dacă n-am mai condus unul, alţii că e cam periculos (!?), încât rămânem la ideea de bike.
Ne mai învârtim jumătate de oră, şi până la urmă apare individul cu cheile de la magazin,... primim după o scurtă negociere la preţ singurele două biciclete pe care le avea, care vreau să spun că sunt nişte hârburi de te speriai: n-am mai mers de vreo opt ani pe bicicletă cu frână de picior, scaunul era jos de parcă stăteam ghemuiţi, şi toată scârţâia de ziceai că acum se dejghină. Nu mai pierdem însă vremea, lăsăm paşapoartele gaj, oamenii sunt de treabă, şi pornim la drum. Ne propunem să ieşim cam 7-8km din oraş, apoi ne orientăm la faţa locului,... insula este de fapt înconjurată la vest, sud şi est de un drum care uneşte plajele, şi tăiată vest-est de o "scurtătură": Carretera Transversal. În nord nu e mare lucru: sălbatic. Facem un popas pe drum la un maistor care să ne ajute cu o cheie, să ridicăm scaunele, că ne dureau deja genunchii după nici doi kilometri,... apoi îi dăm înainte. Aproape de mal sunt ancorate vase gigantice de croazieră, şi o mulţime de bărcuţe umblă în sus şi în jos cu turişti, oprind pentru ture de snorkeling. Avem rezervată o deplasare încă de ieri, din port, şi pentru noi: la 11 şi un sfert trebuie să fim la docul al doilea după steag. Până atunci ne propunem să vedem de unii singuri ce e pe sub apă, deci după vreo 40 de minute de pedalat ieşim de pe drum, pe malul stâncos. Ne prindem destul de repede că ne-am lăsat bicicletele sprijinite de nişte crengi ciudate care nu sunt acolo din întâmplare, ci exact ca referinţă pentru bărci ca să ancoreze în dreptul lor, pentru că un recif simpatic e la nici cincizeci de metri de mal!
Nu e nisip şi ne dor tălpile de europeni sensibili pentru că piatra de pe mal e foarte ţepoasă, dar ajungem rapid în apă unde suntem adevăraţi delfini: apa e perfect transparentă, vezi fundul clar şi la adâncimi mai mari de zece metri, dar explorăm mai ales malul: e plin de caverne, înjurăm aricii şi coralii urzicători dar uităm rapid de ei când ne îngheaţă privirea la o sting ray de vreo jumătate de metru plus coada, ce stătea aproape complet îngropată în nisip. Dan vede şi un fel de rechinaş într-o minipeşteră, dar îl pierdem înainte de a ne lămuri exact ce e... trecem peste: "we are friends, not food"...
Însă, cu ochii pe ceas: trebuie să o luăm înapoi spre port - avem ca reper steagul gigantic, iar apoi trebuie să găsim o barcă de la "Amazing Tours", de altfel stăm si cu un sticker lipit în piept, încât suntem ochiţi şi preluaţi în scurt timp de ghid. Barca e pe bune cum ne anunţaseră, cu o porţiune de plexiglass pe fund, încât vezi ce e sub ea, suntem vreo 12 persoane, câţiva cam moşulici aşa mai business, ni se cam rupe, suntem încântaţi în schimb de echipament: e mult mai bun ca al nostru, labe super flexibile, ochelari ermetici şi care nu se aburesc,... şi în zece minute, după un scurt instructaj gen să nu ne ridicăm la suprafaţă cu capul în motor atunci când funcţionează, deoarece putem muri, ah, în fine, suntem deja în apă!! Adevărul este că ştie oamenii ce spune,... ne-au dus la super-recifuri, peştii verzi sunt cât purceluşii,... ne-a explicat denumirile însă oricum peisajul e atât de fascinant încât nu mai ai urechi ci doar ochi!! Spre final: un banc imens, de zeci şi zeci de metri pătraţi, înota sub noi, toţi erau parcă din inox, şi umblau fix ca-n Nemo, aliniaţi şi schimbând deodată direcţia, ne aşteptam oricând, la unison, să descrie forme, iar apoi, pentru spectacolul complet, o baracudă mai mare de un metru a avansat încet printre ei, închisă parcă într-o bulă de apă, asta pentru că i se deschidea calea pe o rază cam egală cu lungimea ei, şi apoi se închidea la loc în urmă, fără atac, doar respect... fantastic! uimitor! Peştii aceia dungaţi, cu galben şi negru, iarăşi veneau peste noi: sunt obraznici şi stau la 15-20 de centimetri de tine, te simţi ca într-o ciorbă, dar nu te ating niciodată.
Cele două ore trec rapid, la debarcare ne recuperăm bicicletele, şi ne hotărâm să vedem şi partea estică a insulei: nu suntem chiar siguri cât e distanţa, dar sună prea tentant: în vreme ce zona dinspre continent e mai liniştită, cu reciful şi plajele cuminţi, spre est malul e sălbatic, foarte puţin vizitat, cu valuri uriaşe de ocean, şi cu o culoare puţin diferită la nisip.
Aşa că tragem de noi şi de bicicletele de pe vremea lui Napoleon: drumul ăsta transversal nu are decât stâlpi şi câte o casă/fermă pe ici-colo, noroc că e puţin înnorat, altfel pe lângă fundul ce simţeam că se înroşeşte cum pedalam, ne-am fi fiert şi în cap: treaba este, chiar traversăm 15km blestemându-ne decizia înţeleaptă!... Ce-i drept când vedem deja marea "la orizont" ne încurajăm rapid, malul e într-adevăr wild, mai pedalăm şi în jos vreo doi kilometri, facem o baie scurtă şi strângem câteva schelete de corali! Ne întoarcem însă contra cronometru: avem de prins feribotul de ora cinci, pentru a traversa în Playa, de unde vom coti spre următoarea destinaţie.
Fundurile ne sunt anesteziate, stâlpii ni se pare că se îndoaie ca de gumă, de la oboseală, vedem şi pe fata morgana şi carcase de vulturi plutind în rochii de seară, cred că halucinăm de oboseală şi căldură, într-un final ajungem să facem schimbul de biciclete contra paşapoarte, facem un bilanţ de 45 de kilometri dar nu mai contează, o zbughim spre port, scoatem din nou banii pentru porcii cu vaporul, cred că cei care spală podelele vaporului atâta câştigă într-o săptămână cât plătim noi pe o traversare de treizeci de minute, dar, în fine, avem inclus în preţ un superb apus de soare de pe cea mai înaltă punte şi fac o mulţime de poze ce urmează a fi asamblate în panorame.
Pe uscat ne prindem rapid de unde trebuie să luăm un autobuz spre Cancun, ajungem chiar repede dar mai pierdem încă pe atâta timp în buşoanele de turişti nebuni. Aglomeraţie nebună, plin de străini, şi chiar dacă limba de nisip cu Zona Hoteliera pare a fi un mic Vegas, ne orientăm cum să părăsim stupul: trebuie să ajungem în Puerto Juarez, de unde avem un ferry spre fascinating Isla Mujeres. Aşteptăm însă după busul nostru de vis vreo trei sferturi de oră, însă avem asigurările tuturor celor ce-i întrebăm că prin staţia aceea chiar trece autobuzul pentru port,... se dovedeşte că au dreptate, luăm rapid bilete şi ne îmbarcăm pe un mic autobuz acvatic zgomotos, care parcurge fără grabă cei 5-6 kilometri până la mica insulă de film. E noapte, vom avea aşadar rezervat pentru dimineaţă spectacolul de a realiza exact unde am ajuns, ştim doar pozele de pe net şi ne suspectăm că n-o să ne mai vină să plecăm. Este de altfel primul loc în care dormim două nopţi, de când am părăsit Mexico City,... am ales un hostel simpatic, cel mai vechi se pare, din Mexic, cu o organizare impecabilă şi o atmosferă de milioane. Cu preţ real incredibil, ceva-n genul 6 EUR de persoană, mic dejun sumar dar inclus, şi primim şi nişte welcome cocktails la barul de pe plajă. Într-adevăr, din curtea interioară la ora 11 noaptea se deschid nişte porţi grele spre plaja amenajată ca bar, de unde mai ai de sărit o sută de metri până în apă,... e super animat, se face mâncare la comandă (iar bucătăreasa anunţă că ţi-a terminat porţia bătând într-un clopot mare, la al cărui zgomot tresare toată tabăra), băutura e,... ce mai, aproape gratis, ceva mai târziu ne şi culcăm, fiind cam morţi după aşa o zi!
Sunday, November 22, 2009
MX22
Relaxareee!!!
Deși nu vom rămâne în Tulum decât până mai după masă, timpul e la dispoziția noastră doar pentru plajă, baie și făcut,... pauză. Nimic. Nada!!
Eh, e un fel de-a spune: la ce se găsește prin apele astea, ne-am culcat seara cu ochelarii de apă pregătiți, și slipul la îndemână.
Noaptea ne-a fost indiferent că nu aveam decât, cum am spus, patul și o masă în cameră, nici n-am ajuns să mai aprindem lumânările pentru că nimeni nu avea chibrituri, așa că ne-am găsit dinții pentru spălat seara cu ajutorul frontalei ce-o am tot timpul la mine, și oricum am picat din nou cam lați, după atâta plimbare pe plajă. N-am avut treabă cu țânțarii mulțumită conului de plasă ce acoperea locul de dormit, sau oricum eram prea frânți.
Dar dimineața am luat-o de la zero! Chiar am prins răsăritul, mai după șase, cu o mulțime de poze, noaptea și dimineața e chiar călduț, am fi putut dormi și pe plajă! Palmierii chiar stau aplecați înspre apă, cocotieri cu nuci galbene, și crabi care scot nasul din găurile din plajă. Unele bărci de pescari plecau deja înspre larg, noi ne-am întors pe lumina deplină în "sat", unde am mâncat micul dejun: omletă și pancakes fierbinți cu gem de căpșuni.
Am luat-o imediat înapoi spre nisipul deja cald, unde am făcut niște mici ritualuri de exorcizare cu crabii, care începeau să umble: parcă-s nebuni, odată că o iau în orice direcție, parcă n-ar conta pe care parte au puse picioarele și pe care nu, și se agită ca niște războinici, și asta fără să le faci nimic! Erau o specie galbenă, nu foarte mari, cu niște ochi de extraterestru pe care și-i întindeau uneori, și se pare că au o vedere formidabilă: cât îs de mici, te urmăresc cu atenție și dacă stai la doi-trei metri de ei, și dacă mergi în cerc în jurul lor se întorc după tine și-și agită amenințător cleștii... Ca să nu piște, le-am dat de lucru pe fiecare armă din dotare: într-o mânuță un bețișor, în cealaltă o scoică mică, și-s atât de dușmănoși că se prind tare de ele și nu le mai dau drumul nicium, iar dup-aia poți să-i și gâdili pe ochi că nu-ți mai fac nimic. Găurile sunt chiar adânci în nisip, pe Dan nu-l mai opreai din săpat gropi de parcă era un câine, și la urmă nu găsea nimic.
Apa e o nebunie, la mal este albicioasă pentru că e mică și se vede nisipul de pe fund, dar cum te uiți în depărtare e turcoaz intens, nici cerul nu e atât de colorat! La niște sute de metri de mal, așa estimăm, se văd un fel de valuri și apa e ceva mai închisă, deci ghicesc că acolo e reciful, despre care știm că se întinde de-a lungul coastei, la depărtare mai mică sau mai mare.
Într-adevăr, discutând cu pescarii, aflăm că nu sunt mai mult de cinci sute de metri, iar apa nefiind agitată, ne facem curaj și-o luăm drept. (spre Cuba)
Înotăm încet, cu pauze, deși sutele alea de metri nu-s așa greu de parcurs, iar apa e destul de sărată deci ne ajută mult. N-are mai mult de cinci-zece metri adâncime, dar stăm cu antenele atente pe afară, pentru că singurul pericol real se zice că sunt bărcile ce trec de-a lungul plajei, paralel cu malul.
Șiiii ajungem destul de ușor la recif, unde efortul ne este răsplătit de un peisaj de neimaginat,... e o barieră de corali într-adevăr cea care forma valurile, pe unele porțiuni doar schelet, dar marea majoritate sunt vii și cu o faună de abia ne țineam gura închisă (să nu înghițim apă...), sute de feluri de pești, uneori în grupuri care se plimbau în jurul tău că aveai senzația de a fi căzut într-un acvariu,... suntem atenți la aricii care sunt aciuați pe oriunde, fiindcă în unele locuri apa n-are nici jumătate de metru, chiar dacă reciful e complet sub apă.
Deci am stat acolo de n-am mai fost nici conștienți că soarele arde iar noi stăm doar cu spatele înspre el, înotând mereu pe burtă sau scufundați la mică adâncime: ochelarii nu-s grozavi, îi lingem ca să nu se aburească, dar nu ne mai dam duși. Deși ar trebui să mai fie niște rechini, în ciuda scăderii grave a populației (Bull, Tiger, Hammerhead, Reef, you name it), nu găsim niciunul. Nu se confirmă nici măcar că vin după mirosul de pipi,... așa că o luăm încet înapoi. Avem un singur incident cu niște corali urzicători, iar Dan în plus cu câteva capete de ace de arici.
Nici n-am realizat cum s-a făcut aproape prânz, mai stăm pe plajă și baie mai la mal, culegem câteva bucăți de schelet de coral, apoi ne apucăm la un moment dat de împachetat și eliberăm camera: parcurgem pe jos drumul până la situl arheologic Tulum, care e chiar pe malul mării, la un kilometru distanță (în direcția pe care trebuie să mergem și pentru autobuz).
Nu pot zice că e unul din cele mai impresionante, decât prin locație, deși sunt și câteva edificii mai bine păstrate. Trebuie că mayașii aveau ceva priveliște de la temple și din clădirile locuite, spre plajele de mai jos, de lângă apă (orașul era situat pe stânci de 12 metri înălțime). Pe o parte era protejat așadar de malul abrupt, iar pe celelalte trei de un zid de trei-cinci metri înălțime: pe latura paralelă cu malul, lungă de patru sute de metri, grosimea sa este de opt metri!
Iarba e stăpânită de zeci de iguane cenușii uriașe, unele si în jur de 70cm, care nu par prea prietenoase. Acum chiar să sară și să sfâșie picioarele prietenilor noștri americani, nu e cazul, dar dacă te apropii se agită și probabil și-ar folosi coada pe post de bici.
Prindem un autobuz de Playa del Carmen (sau, simplu, "Playa", cum alintă ei locul), și ajungem în vreo trei sferturi de oră. Povestesc eu mai altădată cu ce inepții eram oricum obișnuiți să auzim de la americani de fiecare dată când deschideau gura, dar acum niște nemți îi depășesc, șușotind cum nu înțeleg ei de ce ar veni cineva aici (? adică la mare?) cu rucsac,... (ăștia eram noi),... hmm,... dar și ce de catarame are rucsacul ăsta,... (al meu),... vreau să zic că a numărat cataramele de pe rucsac (adică clipsurile de strângere și de închis capac, și mai sunt și niște cleme de piolet,...) mdaa,... hmm,... dubioasă treabă ce rucsac de ce are atâtea catarame, deci i-am lăsat cam mirați într-un final. Asta e, dracu, nu toată lumea aterizează la Cancun direct cu trolleru și să-l târască pe plajă, dar și noi am rămas mândri că eram ciudații.
Revenind, în Playa luăm la repezeală ceva mâncare to-go, pentru că e deja târziu după masă, și nu știm cât de dese sunt ferry-urile pentru Cozumel. Prindem unul la fix, prețul ni se pare destul de mare (acum ce-i drept, doar dacă compari cu cât dăm pe mâncare, sau cazare, sau orice,... dar 12 dolari de persoană dus e destul de mult raportat la prețurile lor), dar,... avem Cozumel-ul în plan,... nu rămânem pe continent! Elucidăm curând o parte a misterului, când suntem împărțiți în două cozi la îmbarcare, cum că mexicanii plătesc cam jumătate din prețul pentru turiști,... și ne e cam greu să ne ascundem adevărata identitate (cu rucsacuri cu atâtea catarame, haha) drumul durează cam trei sfert de oră în care ne mâncăm mâncarea pentru că suntem lihniți de foame,... și un artist cântă din chitară pentru tot vaporu'.
Pe Cozumel mergem destul de drept la unul din hotelurile din ghid, e chiar ok atât că ne lămurim la recepție întâi ce scriu ei acolo că doamna proprietară nu glumește și chiar se închide la ora nouă,... ideea e că nu mai poți intra decât formând un cod la poartă, ceea ce este foarte ok pentru noi,... o mâță mare, un fel de siameză mai grasă se ține mereu de noi mieunând în rafale,... iar în curtea interioară avem un bazin cu broaște țestoase. Ieftin nebunie, iar camera doar că n-are aer condiționat altfel e curat și tot ce trebuie, basic,... dar oricum 20$ e grozav,... scoatem rapid Autan-ul să ne dăm după duș pentru că aici nu prea mai iartă țânțarii. E cam clar că am scăpat de povestea cu malaria,... nu știu cât am mai scris din ea până acum, treaba e că la plecare am fost sfătuiți să luăm Malarone, ca cel mai lejer medicament (se ia doar cu 1-2 zile înainte de a ajunge în zona cu risc, o săptămână după),... studiasem deci pe net, având o rețetă,... însă medicamentul super performant și modern costa pentru noi amâdoi la cât vroiam să stăm vreo 130EUR în Germania, așa că am amânat decizia pentru Mexico City. Bine am făcut, zic, pentru că în Mexico City și la hotel și prin farmacii se uitau femeile la noi de parcă ceream leacuri din p&ță de tigru, păi ziceau ele ce malarie, poate prin anii '60 mai te stresai dar nu e cazul de prevenție,... și în Lacandon când am ajuns, deci de acolo din Las Guacamayas, cu barca pe lângă crocodili,... tot așa, ne-a zis că poate nu chiar să bagi mâna în foc că este "eradicată" dar problema chiar nu există! Deci de economia asta poți gândi că am luat pe puțin cinci-șase nopți de cazare în excursia noastră, iar deci rețeta cred că era destinată pentru Africa eventual și pentru paranoids.
Dar pe aici, cum spun, ieșind cinci minute la intrare după ce am făcut duș, cred că am devenit instant țintă de bombardamente, m-am ales rapid cu niște mușcături, așa că rezervele de repellent au fost foarte bune să le avem.
Seara am umblat pe centru, o piață care n-avea cine ştie ce mare lucru,... dar era un concert al unei trupe de muzicanţi locali,... mâncare pe stradă pregătită la porţii pentru spectatori, sărat, dulce, şi apoi am luat o găleată de îngheţată din care am mâncat până nu ne-am mai simţit dinţii.
Au un Hard Rock Cafe! dar am zis că nu dăm bifă şi acolo, pentru că era destul de pipărat,... în loc, luasem la capitolul mini-extravaganţe neprevăzute, pentru a doua zi, un tur de snorkeling, cu echipamentul lor, din barcă cu motor şi fund transparent, la trei recifuri din apropierea insulei, cu drinks incluse. La 10:40, la pontonul de după cel unde e arborat uriaşul steag mexican.
Aşa încât mai târziu seara cu gândul la asta am şi adormit,... ne vedem tomorrow.
Deși nu vom rămâne în Tulum decât până mai după masă, timpul e la dispoziția noastră doar pentru plajă, baie și făcut,... pauză. Nimic. Nada!!
Eh, e un fel de-a spune: la ce se găsește prin apele astea, ne-am culcat seara cu ochelarii de apă pregătiți, și slipul la îndemână.
Noaptea ne-a fost indiferent că nu aveam decât, cum am spus, patul și o masă în cameră, nici n-am ajuns să mai aprindem lumânările pentru că nimeni nu avea chibrituri, așa că ne-am găsit dinții pentru spălat seara cu ajutorul frontalei ce-o am tot timpul la mine, și oricum am picat din nou cam lați, după atâta plimbare pe plajă. N-am avut treabă cu țânțarii mulțumită conului de plasă ce acoperea locul de dormit, sau oricum eram prea frânți.
Dar dimineața am luat-o de la zero! Chiar am prins răsăritul, mai după șase, cu o mulțime de poze, noaptea și dimineața e chiar călduț, am fi putut dormi și pe plajă! Palmierii chiar stau aplecați înspre apă, cocotieri cu nuci galbene, și crabi care scot nasul din găurile din plajă. Unele bărci de pescari plecau deja înspre larg, noi ne-am întors pe lumina deplină în "sat", unde am mâncat micul dejun: omletă și pancakes fierbinți cu gem de căpșuni.
Am luat-o imediat înapoi spre nisipul deja cald, unde am făcut niște mici ritualuri de exorcizare cu crabii, care începeau să umble: parcă-s nebuni, odată că o iau în orice direcție, parcă n-ar conta pe care parte au puse picioarele și pe care nu, și se agită ca niște războinici, și asta fără să le faci nimic! Erau o specie galbenă, nu foarte mari, cu niște ochi de extraterestru pe care și-i întindeau uneori, și se pare că au o vedere formidabilă: cât îs de mici, te urmăresc cu atenție și dacă stai la doi-trei metri de ei, și dacă mergi în cerc în jurul lor se întorc după tine și-și agită amenințător cleștii... Ca să nu piște, le-am dat de lucru pe fiecare armă din dotare: într-o mânuță un bețișor, în cealaltă o scoică mică, și-s atât de dușmănoși că se prind tare de ele și nu le mai dau drumul nicium, iar dup-aia poți să-i și gâdili pe ochi că nu-ți mai fac nimic. Găurile sunt chiar adânci în nisip, pe Dan nu-l mai opreai din săpat gropi de parcă era un câine, și la urmă nu găsea nimic.
Apa e o nebunie, la mal este albicioasă pentru că e mică și se vede nisipul de pe fund, dar cum te uiți în depărtare e turcoaz intens, nici cerul nu e atât de colorat! La niște sute de metri de mal, așa estimăm, se văd un fel de valuri și apa e ceva mai închisă, deci ghicesc că acolo e reciful, despre care știm că se întinde de-a lungul coastei, la depărtare mai mică sau mai mare.
Într-adevăr, discutând cu pescarii, aflăm că nu sunt mai mult de cinci sute de metri, iar apa nefiind agitată, ne facem curaj și-o luăm drept. (spre Cuba)
Înotăm încet, cu pauze, deși sutele alea de metri nu-s așa greu de parcurs, iar apa e destul de sărată deci ne ajută mult. N-are mai mult de cinci-zece metri adâncime, dar stăm cu antenele atente pe afară, pentru că singurul pericol real se zice că sunt bărcile ce trec de-a lungul plajei, paralel cu malul.
Șiiii ajungem destul de ușor la recif, unde efortul ne este răsplătit de un peisaj de neimaginat,... e o barieră de corali într-adevăr cea care forma valurile, pe unele porțiuni doar schelet, dar marea majoritate sunt vii și cu o faună de abia ne țineam gura închisă (să nu înghițim apă...), sute de feluri de pești, uneori în grupuri care se plimbau în jurul tău că aveai senzația de a fi căzut într-un acvariu,... suntem atenți la aricii care sunt aciuați pe oriunde, fiindcă în unele locuri apa n-are nici jumătate de metru, chiar dacă reciful e complet sub apă.
Deci am stat acolo de n-am mai fost nici conștienți că soarele arde iar noi stăm doar cu spatele înspre el, înotând mereu pe burtă sau scufundați la mică adâncime: ochelarii nu-s grozavi, îi lingem ca să nu se aburească, dar nu ne mai dam duși. Deși ar trebui să mai fie niște rechini, în ciuda scăderii grave a populației (Bull, Tiger, Hammerhead, Reef, you name it), nu găsim niciunul. Nu se confirmă nici măcar că vin după mirosul de pipi,... așa că o luăm încet înapoi. Avem un singur incident cu niște corali urzicători, iar Dan în plus cu câteva capete de ace de arici.
Nici n-am realizat cum s-a făcut aproape prânz, mai stăm pe plajă și baie mai la mal, culegem câteva bucăți de schelet de coral, apoi ne apucăm la un moment dat de împachetat și eliberăm camera: parcurgem pe jos drumul până la situl arheologic Tulum, care e chiar pe malul mării, la un kilometru distanță (în direcția pe care trebuie să mergem și pentru autobuz).
Nu pot zice că e unul din cele mai impresionante, decât prin locație, deși sunt și câteva edificii mai bine păstrate. Trebuie că mayașii aveau ceva priveliște de la temple și din clădirile locuite, spre plajele de mai jos, de lângă apă (orașul era situat pe stânci de 12 metri înălțime). Pe o parte era protejat așadar de malul abrupt, iar pe celelalte trei de un zid de trei-cinci metri înălțime: pe latura paralelă cu malul, lungă de patru sute de metri, grosimea sa este de opt metri!
Iarba e stăpânită de zeci de iguane cenușii uriașe, unele si în jur de 70cm, care nu par prea prietenoase. Acum chiar să sară și să sfâșie picioarele prietenilor noștri americani, nu e cazul, dar dacă te apropii se agită și probabil și-ar folosi coada pe post de bici.
Prindem un autobuz de Playa del Carmen (sau, simplu, "Playa", cum alintă ei locul), și ajungem în vreo trei sferturi de oră. Povestesc eu mai altădată cu ce inepții eram oricum obișnuiți să auzim de la americani de fiecare dată când deschideau gura, dar acum niște nemți îi depășesc, șușotind cum nu înțeleg ei de ce ar veni cineva aici (? adică la mare?) cu rucsac,... (ăștia eram noi),... hmm,... dar și ce de catarame are rucsacul ăsta,... (al meu),... vreau să zic că a numărat cataramele de pe rucsac (adică clipsurile de strângere și de închis capac, și mai sunt și niște cleme de piolet,...) mdaa,... hmm,... dubioasă treabă ce rucsac de ce are atâtea catarame, deci i-am lăsat cam mirați într-un final. Asta e, dracu, nu toată lumea aterizează la Cancun direct cu trolleru și să-l târască pe plajă, dar și noi am rămas mândri că eram ciudații.
Revenind, în Playa luăm la repezeală ceva mâncare to-go, pentru că e deja târziu după masă, și nu știm cât de dese sunt ferry-urile pentru Cozumel. Prindem unul la fix, prețul ni se pare destul de mare (acum ce-i drept, doar dacă compari cu cât dăm pe mâncare, sau cazare, sau orice,... dar 12 dolari de persoană dus e destul de mult raportat la prețurile lor), dar,... avem Cozumel-ul în plan,... nu rămânem pe continent! Elucidăm curând o parte a misterului, când suntem împărțiți în două cozi la îmbarcare, cum că mexicanii plătesc cam jumătate din prețul pentru turiști,... și ne e cam greu să ne ascundem adevărata identitate (cu rucsacuri cu atâtea catarame, haha) drumul durează cam trei sfert de oră în care ne mâncăm mâncarea pentru că suntem lihniți de foame,... și un artist cântă din chitară pentru tot vaporu'.
Pe Cozumel mergem destul de drept la unul din hotelurile din ghid, e chiar ok atât că ne lămurim la recepție întâi ce scriu ei acolo că doamna proprietară nu glumește și chiar se închide la ora nouă,... ideea e că nu mai poți intra decât formând un cod la poartă, ceea ce este foarte ok pentru noi,... o mâță mare, un fel de siameză mai grasă se ține mereu de noi mieunând în rafale,... iar în curtea interioară avem un bazin cu broaște țestoase. Ieftin nebunie, iar camera doar că n-are aer condiționat altfel e curat și tot ce trebuie, basic,... dar oricum 20$ e grozav,... scoatem rapid Autan-ul să ne dăm după duș pentru că aici nu prea mai iartă țânțarii. E cam clar că am scăpat de povestea cu malaria,... nu știu cât am mai scris din ea până acum, treaba e că la plecare am fost sfătuiți să luăm Malarone, ca cel mai lejer medicament (se ia doar cu 1-2 zile înainte de a ajunge în zona cu risc, o săptămână după),... studiasem deci pe net, având o rețetă,... însă medicamentul super performant și modern costa pentru noi amâdoi la cât vroiam să stăm vreo 130EUR în Germania, așa că am amânat decizia pentru Mexico City. Bine am făcut, zic, pentru că în Mexico City și la hotel și prin farmacii se uitau femeile la noi de parcă ceream leacuri din p&ță de tigru, păi ziceau ele ce malarie, poate prin anii '60 mai te stresai dar nu e cazul de prevenție,... și în Lacandon când am ajuns, deci de acolo din Las Guacamayas, cu barca pe lângă crocodili,... tot așa, ne-a zis că poate nu chiar să bagi mâna în foc că este "eradicată" dar problema chiar nu există! Deci de economia asta poți gândi că am luat pe puțin cinci-șase nopți de cazare în excursia noastră, iar deci rețeta cred că era destinată pentru Africa eventual și pentru paranoids.
Dar pe aici, cum spun, ieșind cinci minute la intrare după ce am făcut duș, cred că am devenit instant țintă de bombardamente, m-am ales rapid cu niște mușcături, așa că rezervele de repellent au fost foarte bune să le avem.
Seara am umblat pe centru, o piață care n-avea cine ştie ce mare lucru,... dar era un concert al unei trupe de muzicanţi locali,... mâncare pe stradă pregătită la porţii pentru spectatori, sărat, dulce, şi apoi am luat o găleată de îngheţată din care am mâncat până nu ne-am mai simţit dinţii.
Au un Hard Rock Cafe! dar am zis că nu dăm bifă şi acolo, pentru că era destul de pipărat,... în loc, luasem la capitolul mini-extravaganţe neprevăzute, pentru a doua zi, un tur de snorkeling, cu echipamentul lor, din barcă cu motor şi fund transparent, la trei recifuri din apropierea insulei, cu drinks incluse. La 10:40, la pontonul de după cel unde e arborat uriaşul steag mexican.
Aşa încât mai târziu seara cu gândul la asta am şi adormit,... ne vedem tomorrow.
Saturday, November 21, 2009
MX21
N-are rost să mă ascund: de dimineață, deși vom avea o zi cu proooograaaam,... nu ne stă gândul decât la mare. Diseară urmează să atingem coasta estică, la Tulum, să sorbim suc din nuci de cocos proaspăt tăiate, să facem baie, să culegem coralii fărâmați pe plajă, să,... să,...
Să-l ia naiba de ceas, nici azi nu scăpăm cu dormit târziu, din fericire suntem încă măcar puțin sub influența schimbării de fus, și nu este chiar un infern trezirea asta de la șase fără douăzeci, avem totul împachetat, rugăm recepționerul să ne deschidă lacătul de la poartă. Ah, ne amuzăm din nou cum toată seara dinainte căutasem post office/posta/alea alea, tot explicam, "carta postale", lingeam imaginar un timbru, până, cu ajutorul vreunei doamne, îmi aduc aminte că era correo, apoi stamps/timbre/timbre!!!/timbre!!!!!!! nimeni nu pricepea, oricum poștă nu exista în zonă, apoi am ajuns la hotel și vedem lângă poarta scris: "Timbre!", zic fir-ar să fie tu vezi că au timbre fix aici la hotel?! ca să ne explice apoi tanti liftiera (zic numa așa, nu era niciun lift, era recepționeră) că "timbre!" înseamnă "sunați!" - dohh?
Așa cum zic, tre să ajungem doar la autogară, și apoi un drum de două ore până la Chichen Itza. Adio dimineți friguroase, deși cu oboseala nu ne mișcăm chiar cu spor nici acum, noroc că avem de mers doar vreo trei-patru colțuri.
Situl arheologic este în apropierea unui sat, Piste, dar autobuzul ne duce chiar până în parcare: scăpăm rapid de bagaj, pentru că au loc unde să ți-l lași gratis, și ne eschivăm cumva de la compania unui "ghid oficial",... acuma ce să zic, cu siguranță afli de la el mai multe informații decât de la cartea noastră, dar nici cincizeci de dolari pe vorbit o oră parcă nu i-am da.
Naiba, și aici e Parcul Rozelor, iarbă tăiată frumos, băncuțe, turiști disciplinați. Văzusem puțin mai devreme niște fotografii cu piramida lui Kukulkan, atunci când a fost descoperită, cu treptele inundate de ierburi, într-o pădure deasă, imaginea era pur și simplu fantastică, acum e ca o căpiță într-un câmp chel verde aprins. Of, cârcotim! E fascinantă și așa, situl este într-adevăr cele mai bine conservat/recondiționat dintre cele mayașe ale Mexicului. În fapt arhitectura mixtă e un mister, se știe că în 700-900 aici a fost un puternic centru maya, ruinele sudice o arată, însă templul războinicilor, piramida, curtea de jocuri cu mingea sunt de tip toltec, lăsând deschise mai multe variante (cucerire de către tolteci, ori pur si simplu influență în stil,...).
E plin de iguane uriașe, o iau la goană dacă te apropii prea mult, altfel însă stau să se încălzească pe pietre. Facem o scurtă plimbare spre Cenota Sacră, practic ancora întregului ansamblu, o gaură circulară calcaroasă de câteva zeci de metri diametru, plină cu apă, accesând un izvor subteran. Se presupune a fi fost create de meteoriți, iar la începutul secolului XX dragările au scos la lumină nenumărate dovezi ale unor ritualuri de sacrificiu: bijuterii, figurine, vase, dar mai ales schelete de adulți și copii, care par a fi fost înecați în ochiul albăstriu.
Juego de Pelota (Ball Court) are 135m lungime și o acustică uimitoare, iar imediat alături a platforma decorată cu cranii pe care se înșirau capetele tăiate ale celor sacrificați - se pare că în general prizonieri de război, dar unele sculpturi sugerează că și echipa pierzătoare la jocurile cu mingea era frecvent sacrificată. Dacă treaba asta s-ar fi extins asupra patronilor cluburilor, mai-mai că s-ar putea reintroduce în zilele noastre,...
Ajungem pe căldură deja în zona Observatorului (Caracol), cu un turn circular de o asemănare frapantă cu observatoarele astronomice de astăzi, a cărui rol acesta și era: de observație a astrelor. Are ferestrele aliniate cu punctele cardinale și o serie de alte corelații interesante.
Prindem de la un ghid de limbă germană câteva explicații în legătură cu sistemul de numerație al mayașilor, în baza 20.
La ieșire mâncăm la restaurantul de aici, și cer faimosul purceluș Pibil: are într-adevăr un gust proaspăt-citric purcelușu ăsta răcoros,... cam zece zile mai târziu, așteptând să vină somnul de la două pastile de melatonină, pe după miezul nopții, voi fi gătind pulpe de pui în marinată "Pibil" cu suc de portocale și lămâie, cumin, scorțișoară, oregano, piper, cuișoare și oțet cu usturoi. Făcând tuning la gustul de "frijoles", fasolea lor neagră.
Aici apar dansatoare în costume tradiționale, care fac două trei scheme printre mese, apoi umblă cu borcănelul după cașcaval. Cee ce la mine acasă nu se întâmplă.
Vreau să zic, constatăm în parcare (până să vină autobuzul să ne ducă odata la mare!!!) că Logan-ul nostru ne urmărește peste tot: în Mexic se comercializeaza sub marca Nissan, model "Aprio", este produs în Brazilia și are doar o grilă diferită.
Și distanța scade!! După doar două ore, deși încă nu vedem marea, știm în interesecția drumului principal cu cel pentru Tulum că suntem la doar 800 de metri de apa sărată. Ne poate opri doar o tipă ciudată, care ne aude vorbind românește, și exclamă că în patru luni de America Latină nu a întâlnit pe nimeni din țară. Ce-i drept nici noi, în zece zile. E cu un mexican de mână și, pentru că are un accent tare bizar, o întrebăm de unde e. Dacă ea era din București, atunci negreșit Chișinăul a devenit un fel de cartier pe lângă Ferentari, dar în fine, o luăm de bună. Ne despărțim și o pornim cu rucsacurile care par tot mai ușoare înspre faleză.
Practic nu e o faleză, cum credeam, ci un drum paralel cu țărmul, de unde la fiecare mini-"sat de vacanță" se desprinde câte o cărăruie. Alegem unul cu "cabañas" cocoțate pe stâlpi de lemn, sunt din scândură, înăuntru nu e decât o masă și un pat acoperit de un văl de tifon agățat din tavan, protecție pentru țânțari. Primim lumânări albe, hârtie igienică, atmosfera e atât de tare că nici nu ne mai uităm la prețul care semăna mai mult de Mexico City decât de Vama asta de la Caraibe,... pe afară lumea stă spânzurată în hamacuri, doar terasa are lumină și muzică, avem dușuri afară dar singurul lucru care contează este să prindem baie și astăzi, înainte de apus.
Plaja e albă, aproape că pare acoperită cu zăpadă, de culoarea mării ne vom da seama doar a doua zi: acum umblăm bezmetici până se întunecă: palmierii stau ca soldați lângă beach-bar-uri, muzica e relaxantă și nu e prea multă lume: ne oprim și luăm cupe imense cu un fel de milk-shake rece gheață, cu pepene și banane, încât cu el în burtă de abia te mai poți ridica din hamac. E cald de poți dormi oriunde pe plajă, pe vreo saltea sau un șezlong. Cer senin, baracudă eșuată pe mal, țânțarii nu mănâncă din Autan, muzica se aude tot mai încet la barul cu scaune-leagăne, valurile ascund coralii pe care îi vom atinge mâine.
Începe vacanța.
Să-l ia naiba de ceas, nici azi nu scăpăm cu dormit târziu, din fericire suntem încă măcar puțin sub influența schimbării de fus, și nu este chiar un infern trezirea asta de la șase fără douăzeci, avem totul împachetat, rugăm recepționerul să ne deschidă lacătul de la poartă. Ah, ne amuzăm din nou cum toată seara dinainte căutasem post office/posta/alea alea, tot explicam, "carta postale", lingeam imaginar un timbru, până, cu ajutorul vreunei doamne, îmi aduc aminte că era correo, apoi stamps/timbre/timbre!!!/timbre!!!!!!! nimeni nu pricepea, oricum poștă nu exista în zonă, apoi am ajuns la hotel și vedem lângă poarta scris: "Timbre!", zic fir-ar să fie tu vezi că au timbre fix aici la hotel?! ca să ne explice apoi tanti liftiera (zic numa așa, nu era niciun lift, era recepționeră) că "timbre!" înseamnă "sunați!" - dohh?
Așa cum zic, tre să ajungem doar la autogară, și apoi un drum de două ore până la Chichen Itza. Adio dimineți friguroase, deși cu oboseala nu ne mișcăm chiar cu spor nici acum, noroc că avem de mers doar vreo trei-patru colțuri.
Situl arheologic este în apropierea unui sat, Piste, dar autobuzul ne duce chiar până în parcare: scăpăm rapid de bagaj, pentru că au loc unde să ți-l lași gratis, și ne eschivăm cumva de la compania unui "ghid oficial",... acuma ce să zic, cu siguranță afli de la el mai multe informații decât de la cartea noastră, dar nici cincizeci de dolari pe vorbit o oră parcă nu i-am da.
Naiba, și aici e Parcul Rozelor, iarbă tăiată frumos, băncuțe, turiști disciplinați. Văzusem puțin mai devreme niște fotografii cu piramida lui Kukulkan, atunci când a fost descoperită, cu treptele inundate de ierburi, într-o pădure deasă, imaginea era pur și simplu fantastică, acum e ca o căpiță într-un câmp chel verde aprins. Of, cârcotim! E fascinantă și așa, situl este într-adevăr cele mai bine conservat/recondiționat dintre cele mayașe ale Mexicului. În fapt arhitectura mixtă e un mister, se știe că în 700-900 aici a fost un puternic centru maya, ruinele sudice o arată, însă templul războinicilor, piramida, curtea de jocuri cu mingea sunt de tip toltec, lăsând deschise mai multe variante (cucerire de către tolteci, ori pur si simplu influență în stil,...).
E plin de iguane uriașe, o iau la goană dacă te apropii prea mult, altfel însă stau să se încălzească pe pietre. Facem o scurtă plimbare spre Cenota Sacră, practic ancora întregului ansamblu, o gaură circulară calcaroasă de câteva zeci de metri diametru, plină cu apă, accesând un izvor subteran. Se presupune a fi fost create de meteoriți, iar la începutul secolului XX dragările au scos la lumină nenumărate dovezi ale unor ritualuri de sacrificiu: bijuterii, figurine, vase, dar mai ales schelete de adulți și copii, care par a fi fost înecați în ochiul albăstriu.
Juego de Pelota (Ball Court) are 135m lungime și o acustică uimitoare, iar imediat alături a platforma decorată cu cranii pe care se înșirau capetele tăiate ale celor sacrificați - se pare că în general prizonieri de război, dar unele sculpturi sugerează că și echipa pierzătoare la jocurile cu mingea era frecvent sacrificată. Dacă treaba asta s-ar fi extins asupra patronilor cluburilor, mai-mai că s-ar putea reintroduce în zilele noastre,...
Ajungem pe căldură deja în zona Observatorului (Caracol), cu un turn circular de o asemănare frapantă cu observatoarele astronomice de astăzi, a cărui rol acesta și era: de observație a astrelor. Are ferestrele aliniate cu punctele cardinale și o serie de alte corelații interesante.
Prindem de la un ghid de limbă germană câteva explicații în legătură cu sistemul de numerație al mayașilor, în baza 20.
La ieșire mâncăm la restaurantul de aici, și cer faimosul purceluș Pibil: are într-adevăr un gust proaspăt-citric purcelușu ăsta răcoros,... cam zece zile mai târziu, așteptând să vină somnul de la două pastile de melatonină, pe după miezul nopții, voi fi gătind pulpe de pui în marinată "Pibil" cu suc de portocale și lămâie, cumin, scorțișoară, oregano, piper, cuișoare și oțet cu usturoi. Făcând tuning la gustul de "frijoles", fasolea lor neagră.
Aici apar dansatoare în costume tradiționale, care fac două trei scheme printre mese, apoi umblă cu borcănelul după cașcaval. Cee ce la mine acasă nu se întâmplă.
Vreau să zic, constatăm în parcare (până să vină autobuzul să ne ducă odata la mare!!!) că Logan-ul nostru ne urmărește peste tot: în Mexic se comercializeaza sub marca Nissan, model "Aprio", este produs în Brazilia și are doar o grilă diferită.
Și distanța scade!! După doar două ore, deși încă nu vedem marea, știm în interesecția drumului principal cu cel pentru Tulum că suntem la doar 800 de metri de apa sărată. Ne poate opri doar o tipă ciudată, care ne aude vorbind românește, și exclamă că în patru luni de America Latină nu a întâlnit pe nimeni din țară. Ce-i drept nici noi, în zece zile. E cu un mexican de mână și, pentru că are un accent tare bizar, o întrebăm de unde e. Dacă ea era din București, atunci negreșit Chișinăul a devenit un fel de cartier pe lângă Ferentari, dar în fine, o luăm de bună. Ne despărțim și o pornim cu rucsacurile care par tot mai ușoare înspre faleză.
Practic nu e o faleză, cum credeam, ci un drum paralel cu țărmul, de unde la fiecare mini-"sat de vacanță" se desprinde câte o cărăruie. Alegem unul cu "cabañas" cocoțate pe stâlpi de lemn, sunt din scândură, înăuntru nu e decât o masă și un pat acoperit de un văl de tifon agățat din tavan, protecție pentru țânțari. Primim lumânări albe, hârtie igienică, atmosfera e atât de tare că nici nu ne mai uităm la prețul care semăna mai mult de Mexico City decât de Vama asta de la Caraibe,... pe afară lumea stă spânzurată în hamacuri, doar terasa are lumină și muzică, avem dușuri afară dar singurul lucru care contează este să prindem baie și astăzi, înainte de apus.
Plaja e albă, aproape că pare acoperită cu zăpadă, de culoarea mării ne vom da seama doar a doua zi: acum umblăm bezmetici până se întunecă: palmierii stau ca soldați lângă beach-bar-uri, muzica e relaxantă și nu e prea multă lume: ne oprim și luăm cupe imense cu un fel de milk-shake rece gheață, cu pepene și banane, încât cu el în burtă de abia te mai poți ridica din hamac. E cald de poți dormi oriunde pe plajă, pe vreo saltea sau un șezlong. Cer senin, baracudă eșuată pe mal, țânțarii nu mănâncă din Autan, muzica se aude tot mai încet la barul cu scaune-leagăne, valurile ascund coralii pe care îi vom atinge mâine.
Începe vacanța.
Friday, November 20, 2009
MX20
Iată-ne în Merida!
Capitala Yucatan-ului, construit pe locul așezării mayașe T'ho, considerat de istorici cel mai vechi oraș locuit continuu din Americi, nu lipseste de pe harta trip-ului nostru. Insă va fi cu siguranță locația "defavorizată" a traseului, mai ales că nu rezistăm tentației de a introduce în aceeași zi în program unul din orașele "magice" ale Mexicului, Izamal: în Merida vom petrece doar ceva peste o jumătate de zi, cu siguranță prea puțin pentru centrul istoric superb.
Dimineața ne găsește pe bus, ce ne lasă la terminalul de clasa Primera: rucsacurile noastre atârnă tot mai greu de la diverse amintiri (majoritatea din nefericire din piatră), așa că le tragem până la Casa Bowen, un hotel cochet cu o curte interioară superbă, umbroasă, cu mobilier antique. Și aici cazarea abia dacă este 15 EUR pentru o cameră dublă, așa încât se pare că transportul va rămâne în topul mâncătorilor de bani: ce-i drept, și noi avem ambiția de a umbla cât o jumate de Europă în nici două saptămâni. Nu rezistăm însă tentației și schițăm planul cu escapada în Izamal, aflat la aproape o oră distanță, iar până să plecăm umblăm deja pe străzi.
Merida este un oraș în toată regula, asta neînsemnând că nu e o gălăgie infernală pe străzi, că vânzătorii ambulanți nu umblă în toate părțile, sau că la 10AM nu nimerim într-o piață în care numai șerpi nu erau de vânzare: tone de legume, brânzeturi, cărnuri atârnate și street food cât pentru a hrăni întreaga planetă. Întinsă pe câteva străzi, abia nimerim afară din hală, și găsim terminalul de autobuze locale. Mai avem ceva timp până la plecare, așa că luăm un mic dejun în semistradă: niște turte de mălai foarte subțiri, împachetate în frunze care par a fi de bananier? și niște sandwichuri rotunde cu carne și legume, apoi niște prăjituri pe lângă o băutură extrem de răspândită în Yucatan: horchata (nu îndrăzniți să pronunțați 'h'-ul, nu există pe aici!), făcută din orez, cu lapte și scorțișoară, este fantastică rece, think orez fiert în lapte lichid și rece gheață. Încercăm și apa de Jamaica, ce se dovedește a fi infuzie de hibiscus.
Izamal-ul este unul din cele 35 de orașe magice ale Mexicului (criteriile obligatorii stabilite de guvern fiind: orașul trebuie să fie mic, cu o istorie bogată, să se afle în apropierea și să fie ușor accesibil dinspre un obiectiv turistic major sau dintr-un oraș important), și să existe dorința comunității locale pentru a dezvolta proiectul. Despre faptul că locația trebuie să aibă un specific ieșit din comun, nu ne îndoim din momentul în care pășim pe străzile sale: totul este vopsit într-o fantastică nuanță de galben cald, de la biserica mănăstirii, clădirile coloniale, piața, contrastând cu detaliile porților și ale felinarelor, cu străzi pavate pe care răsună potcoavele cailor de la calești, mijlocul principal de transport local.
Nici nu puteam nimeri mai bine decât pe 20 noiembrie, ziua aniversării Revoluției Mexicane (intermezzo istoric: pe 20 noiembrie 1910 a început lupta împotriva lui "Don" Porfirio Diaz, dictatorul care a stat mai mult de 30 de ani la conducerea statului Mexican, și pe timpul căruia prețul plătit pentru dezvoltarea sectoarelor industriale și a infrastructurii de transporturi feroviare a fost o viață tot mai proastă pentru țărani și pentru clasa muncitoare - este astăzi în "top bad guys", la concurență cu Cortes și De Santa Anna, cel care a reușit să piardă sau să vândă mai mult de 50% din teritoriul Mexicului către Statele Unite).
Piața centrală e plină de elevi de școală secundară sau liceu, în uniforme, cu flori sau ornamente de paradă, e muzică peste tot și au loc concursuri în stradă, steagul e arborat peste tot și sărbătoarea e în toi. Nu facem nimic special decât să admirăm străzile, mâncăm înghețată super bună și luăm deci o binemeritată pauză după zilele pline ce au trecut.
Mănăstirea franciscană e construită pe locul unor piramide mayașe: Fray Diego de Landa a intrat în istorie mai întâi arzând toate înscrisurile indiene, apoi, cuprins de remușcări, prin încercarea de a rescrie tot ce a putut reconstitui din vechile tradiții... mare om.
Întorși în Merida, regăsim în centru aceeași atmosferă de sărbătoare, pentru că se pregătește o imensă paradă care va tăia pentru mai multe ore orașul în două (firește că noi am rămas blocați în jumătatea greșită, cea care nu conținea hotelul Casa Bowen!), cu trupe de la dans, costume coloniale, indieni ecveștri, până la elevi disciplinați executând exerciții de karate, toate prin fața mai multor podiumuri amplasate la câte o cotitură, unde militari sau oficialități din administrație își notau atent punctaje, de unde înțeleg că la urmă există și un fel de trupe câștigătoare ale ediției. Fiecare vine cu muzica proprie, care e pusă din megafoane de pe mașini însoțitoare, dar cei mai mulți au percuție "live", ori trompete, e cald și unele costume sunt sufocante, dar toti par a pune multă seriozitate și pasiune în executarea rutinei.
Petrecem destul de mult timp într-un nou treasure hunt, al unei rețete tradiționale de aici: cochinita pibil, un porc (sau, original ar trebui: purceluș) marinat într-un suc de citrice și apoi gătit pe lângă legume, dar aflăm într-un târziu că mâncarea aceasta se servește doar dimineața devreme și până pe la prânz, așa că ne mulțumim cu niște tortillas cu carne și cu nelipsitele frijoles negros (pastă de fasole neagră).
Pentru că luăm decizia de a nu dormi pe străzi, traversăm cumva parada printr-un spațiu mai larg dintre trupele care curgeau deja de mai mult de două ore (nu știu când s-ar fi terminat!), mai batem câteva cvartale, nimerim într-un magazin fantastic, tradițional cu prețuri foarte bune (asta după ce undeva pe centru găsisem pietroaiele cu discul soarelui ce erau la Palenque cam de șase ori mai ieftine), și punem punct unei zile ceva mai relaxate, dar cu certitudinea de a nu fi văzut destul din frumosul oraș.
Capitala Yucatan-ului, construit pe locul așezării mayașe T'ho, considerat de istorici cel mai vechi oraș locuit continuu din Americi, nu lipseste de pe harta trip-ului nostru. Insă va fi cu siguranță locația "defavorizată" a traseului, mai ales că nu rezistăm tentației de a introduce în aceeași zi în program unul din orașele "magice" ale Mexicului, Izamal: în Merida vom petrece doar ceva peste o jumătate de zi, cu siguranță prea puțin pentru centrul istoric superb.
Dimineața ne găsește pe bus, ce ne lasă la terminalul de clasa Primera: rucsacurile noastre atârnă tot mai greu de la diverse amintiri (majoritatea din nefericire din piatră), așa că le tragem până la Casa Bowen, un hotel cochet cu o curte interioară superbă, umbroasă, cu mobilier antique. Și aici cazarea abia dacă este 15 EUR pentru o cameră dublă, așa încât se pare că transportul va rămâne în topul mâncătorilor de bani: ce-i drept, și noi avem ambiția de a umbla cât o jumate de Europă în nici două saptămâni. Nu rezistăm însă tentației și schițăm planul cu escapada în Izamal, aflat la aproape o oră distanță, iar până să plecăm umblăm deja pe străzi.
Merida este un oraș în toată regula, asta neînsemnând că nu e o gălăgie infernală pe străzi, că vânzătorii ambulanți nu umblă în toate părțile, sau că la 10AM nu nimerim într-o piață în care numai șerpi nu erau de vânzare: tone de legume, brânzeturi, cărnuri atârnate și street food cât pentru a hrăni întreaga planetă. Întinsă pe câteva străzi, abia nimerim afară din hală, și găsim terminalul de autobuze locale. Mai avem ceva timp până la plecare, așa că luăm un mic dejun în semistradă: niște turte de mălai foarte subțiri, împachetate în frunze care par a fi de bananier? și niște sandwichuri rotunde cu carne și legume, apoi niște prăjituri pe lângă o băutură extrem de răspândită în Yucatan: horchata (nu îndrăzniți să pronunțați 'h'-ul, nu există pe aici!), făcută din orez, cu lapte și scorțișoară, este fantastică rece, think orez fiert în lapte lichid și rece gheață. Încercăm și apa de Jamaica, ce se dovedește a fi infuzie de hibiscus.
Izamal-ul este unul din cele 35 de orașe magice ale Mexicului (criteriile obligatorii stabilite de guvern fiind: orașul trebuie să fie mic, cu o istorie bogată, să se afle în apropierea și să fie ușor accesibil dinspre un obiectiv turistic major sau dintr-un oraș important), și să existe dorința comunității locale pentru a dezvolta proiectul. Despre faptul că locația trebuie să aibă un specific ieșit din comun, nu ne îndoim din momentul în care pășim pe străzile sale: totul este vopsit într-o fantastică nuanță de galben cald, de la biserica mănăstirii, clădirile coloniale, piața, contrastând cu detaliile porților și ale felinarelor, cu străzi pavate pe care răsună potcoavele cailor de la calești, mijlocul principal de transport local.
Nici nu puteam nimeri mai bine decât pe 20 noiembrie, ziua aniversării Revoluției Mexicane (intermezzo istoric: pe 20 noiembrie 1910 a început lupta împotriva lui "Don" Porfirio Diaz, dictatorul care a stat mai mult de 30 de ani la conducerea statului Mexican, și pe timpul căruia prețul plătit pentru dezvoltarea sectoarelor industriale și a infrastructurii de transporturi feroviare a fost o viață tot mai proastă pentru țărani și pentru clasa muncitoare - este astăzi în "top bad guys", la concurență cu Cortes și De Santa Anna, cel care a reușit să piardă sau să vândă mai mult de 50% din teritoriul Mexicului către Statele Unite).
Piața centrală e plină de elevi de școală secundară sau liceu, în uniforme, cu flori sau ornamente de paradă, e muzică peste tot și au loc concursuri în stradă, steagul e arborat peste tot și sărbătoarea e în toi. Nu facem nimic special decât să admirăm străzile, mâncăm înghețată super bună și luăm deci o binemeritată pauză după zilele pline ce au trecut.
Mănăstirea franciscană e construită pe locul unor piramide mayașe: Fray Diego de Landa a intrat în istorie mai întâi arzând toate înscrisurile indiene, apoi, cuprins de remușcări, prin încercarea de a rescrie tot ce a putut reconstitui din vechile tradiții... mare om.
Întorși în Merida, regăsim în centru aceeași atmosferă de sărbătoare, pentru că se pregătește o imensă paradă care va tăia pentru mai multe ore orașul în două (firește că noi am rămas blocați în jumătatea greșită, cea care nu conținea hotelul Casa Bowen!), cu trupe de la dans, costume coloniale, indieni ecveștri, până la elevi disciplinați executând exerciții de karate, toate prin fața mai multor podiumuri amplasate la câte o cotitură, unde militari sau oficialități din administrație își notau atent punctaje, de unde înțeleg că la urmă există și un fel de trupe câștigătoare ale ediției. Fiecare vine cu muzica proprie, care e pusă din megafoane de pe mașini însoțitoare, dar cei mai mulți au percuție "live", ori trompete, e cald și unele costume sunt sufocante, dar toti par a pune multă seriozitate și pasiune în executarea rutinei.
Petrecem destul de mult timp într-un nou treasure hunt, al unei rețete tradiționale de aici: cochinita pibil, un porc (sau, original ar trebui: purceluș) marinat într-un suc de citrice și apoi gătit pe lângă legume, dar aflăm într-un târziu că mâncarea aceasta se servește doar dimineața devreme și până pe la prânz, așa că ne mulțumim cu niște tortillas cu carne și cu nelipsitele frijoles negros (pastă de fasole neagră).
Pentru că luăm decizia de a nu dormi pe străzi, traversăm cumva parada printr-un spațiu mai larg dintre trupele care curgeau deja de mai mult de două ore (nu știu când s-ar fi terminat!), mai batem câteva cvartale, nimerim într-un magazin fantastic, tradițional cu prețuri foarte bune (asta după ce undeva pe centru găsisem pietroaiele cu discul soarelui ce erau la Palenque cam de șase ori mai ieftine), și punem punct unei zile ceva mai relaxate, dar cu certitudinea de a nu fi văzut destul din frumosul oraș.
Thursday, November 19, 2009
MX19
Benemerito de las Americas, asta se pare ca e ideea.
Laguna Miramar ne tentase inca de la inceputul trip-ului, este un lac limpede, fara pic de poluare, albastru turcoaz, in mijlocul unei jungle dese. Pentru a ajunge insa acolo, trebuie sa te cam tii. De bara,... vreme de sase ore, intr-un camion, pe un drum neasfaltat, si anume cu plecare din Ocosingo. Dupa aceea cam sapte kilometri de hiking prin jungla, cu un ghid din sat, si practic esti acolo! Nu stiu cat am detaliat pana acum cu regiunea Chiapas, dar nu e chiar locul in care sa stai cu vigilenta adormita. Statul este cuibul de vulturi al Zapatistilor, pe care, desi unii mexicani pe care i-am intalnit spun ca nu exista si ca revolutia lor a fost doar o scorneala pentru rasturnarea presedintelui in 1994, pe care, deci, va asigur ca armata federala ii ia foarte in serios. In 2008 inca existau conflicte in zona, Zapatistii implicandu-se adesea in contra discriminarii indigenilor de catre administratie. Drumurile au controale militare dese, satele sunt unele pro altele contra Zapata, deci trebuie sa stii cam cu atentie unde te afli si incotro te indrepti. Traficul cu arme si droguri, precum si tranzitul ilegal de persoane sunt la ele acasa. Chiapas este de fapt in chiar "coasta" Guatemalei, cu granita pe "Carretera Fronteriza".
Drumul spre Laguna am fi putut sa-l facem prin Ocosingo, cu conditia sa mergem pe lumina, pentru ca Lonely Planet semnaleaza un segment de drum pe care s-au mai intamplat hold-up-uri de autobuze, dar soferul de ieri ne-a explicat ca exista un alt acces spre Laguna, din est, din acest Benemerito de las Americas.
Asa ca la patru dimineata, cu ochii nostri impaianjeniti de somn dar, "in patru" la cine umbla pe strazi, am pornit-o light (bagajul l-am lasat depozit la hotel) inspre statia de bus-uri. Strigam soferul fix pe cand pleca (jumate de ora mai devreme decat era planificat) si suntem inauntru! Intrebam din nou alti pasageri, toti ne asigura ca se poate merge in Miramar pe varianta aleasa de noi, asa ca stam linistiti cele trei ore si jumatate. Pare a fi un castig real de timp, fiindca doar drumul din Ocosingo pana in sat ne-ar fi luat sase-sapte. Vedem o multime de bariere militare insa nu ne opreste nimeni la ora asta. Satele sunt fantastice, vegetatia si casele, rasaritul soarelui apoi, dar nu indraznim sa facem fotografii prea multe.
Treaba e ca pe cand ne apropiem de Benemerito, de zici ca-s nebuni, se intoarce soferul si cu cel de langa el si ne intreaba: ah, dar in Laguna Miramar vrem sa mergem? Pai nu se poate pe aici! Ceilalalti din bus care imi confirmasera ca e ok au coborat pe parcurs, si nu stiu daca sa merg pe scorul de opinii pro si contra: ne adaptam rapid cu ghidul in mana si alegem sa intram totusi in Rezervatia Montes Azules, chiar si fara sa vedem exact lacul Miramar, si banuim ca asta au inteles si ceilalti, ca vrem sa ajungem in zona Miramar dar nu fix la lac (ce se pare ca este la vreo 50km prin jungla de Benemerito). Mai avem o optiune nesigura din sud, cu barca, pana unde insa ar trebui sa mergem inca 3-4 ore pe sosea, ori noi suntem contra cronometru: seara trebuie sa fim inapoi in Palenque, sa recuperam hainele spalate, bagajul si sa plecam cu un autobuz de noapte spre Merida!
Asa ca alegem ceva "midway", la 49km sud de sat, pe o sosea transversala, despre care insa ni se spune ca e cam proasta si nu circula bus-uri, si ca mai bine intram pe capatul ei inferior, si sa continuam mai mult cu el pe drum. Acu normal ca soferul ce altceva sa ne zica, ca banii pe kilometri ni-i ia, dar noua ne cam ingheta incetisor sufletul cum mergeam tot sud, sud, pe granita cu Guatemala, pana cand la un moment, in mijlocul lui niciunde, soseaua coteste dreapta 90 de grade, semnalandu-ne ca am ajuns in coltul extrem al mexicului, pe o granita trasa cu liniarul. Trecem prin sate ciudate in care poate doar noua ni se parea ca turistii nu prea circula si ca mai degraba contrabanda e ocupatia principala, vedem dar nu fotografiem un semn dintr-o intersectie fierbinte si prafoasa, aratand stanga: "Guatemala". Holy cow! Suntem la unu-doi kilometri de granita probabil, si ne dam seama ca in locul drumului de 49km fie el si mai prost sau unde trebuia sa prindem o masina, ne duce prin aproape un fel de desert (pentru ca jungla ramasese in urma deja) pe un ocolis de vreo 100km, de unde vom reveni inapoi pe drumul care taie acel colt al statului inca vreo 40km. Nimeni nu vorbeste engleza, nu exista semnal de mobil (dar suntem asigurati ca retelele de Guatemala merg!), e cald de ne trazneste, iar noi suntem, teoretic, pe drumul bun spre Las Guacamayas.
Prindem o tipa mai cu casti pe urechi si cu care reusim sa comunicam mai bine, drumul e ok, se pare ca suntem aproape, dar trebuie sa ne socotim foarte bine timpul pentru revenire, pentru ca daca pierdem ultimul autobuz care trece pe soseaua frontaliera, dupa amiaza, spre Benemerito, cam tre sa dormim la vreo familie prietenoasa din unul din sate... Ea este invatatoare intr-o localitate putin mai incoace de Guacamayas, coboara inaintea noastra, noi mai incolo,... mergem pe jos inca vreun kilometru printr-o caldura torida si,... suntem acolo!!
Las Guacamayas isi ia numele de la "papagal" in spaniola, pentru ca aici este o ferma de Ara Macao, papagalul rosu, dar in acelasi timp si punctul de plecare in Montes Azul, in diverse trasee de hiking. Negociem rapid o barca, la doua treimi de pret dar oricum vreo 70USD doua ore, si suntem pe apa!! Totul in grafic!! Fauna e fantastica, auzim maimutele urlatoare si apoi le observam si in copaci, ghidul nostru are un ochi de vultur, ne arata undeva in cosmos o iguana portocalie pe care o ghicim si noi intr-un final (ce-i drept avea un metru cam si statea cocotata la soare in varful unui copac imens), ne apropiem cu barca la cativa metri de primul crocodil intalnit, un monstru de peste doi metri (dar ne asigura ca se fac si de patru!), cu un fluture mare portocaliu pe nas - sta cu gura deschisa larg si pana nu schiteaza o miscare chiar avem suspiciunea ca totul e o frauda oribila si ca iguana era pusa de ei in copac si e de plastic si la fel si reptila asta simpatica!...
Excursia e o nebunie, urcam uneori pe mici cascade in sus pe rau, cu barca cu motor, vedem mai multe feluri de maimute, testoase de apa, inca nu stiu cati crocodili, avem si norocul de a prinde mai multi guacamaya in libertate, vreo sapte-opt, fiecare de juma de metru, la inaltime mare. Nu suntem pe faza cand ne arata un tucan in zbor! Pe uscat nu ajungem: jungla chiar e salbatica in zona asta, si chiar daca jaguarii sunt mai timizi, dar de fer-de-lance (nauyaca in limba locala) vei scapa mai greu: tipul ne povesteste cum tatal sau a fost muscat de mana, sarpele ajunge la peste doi metri si este printre cei mai veninosi, membrul s-a dez-innegrit doar dupa doua zile, si asta pentru ca a mestecat la timp frunze dintr-o planta tot din jungla care contine un fel de antidot temporar, si pentru ca si-a pastrat calmul pentru a nu accelera bataile inimii. In mod normal nu prea mai scapi. Jaguarul nu l-a vazut decat de doua ori in toate datile cat a intrat in jungla!
Cele doua ore se scurg extrem de repede, pe uscat facem fotografii cabanelor unde te poti caza, apoi admiram papagalii dintr-un tarc, unde cresc perechi si elibereaza rand pe rand pasari noi in jungla: sunt imensi (pot ajunge si pana la un metru inaltime), traiesc 60 de ani si sunt fantastic de curiosi, vin pe gard ca sa le facem poze, dar la ce ciocuri au nu ne riscam sa ramanem cu degete in minus...
La intors merge totul ata, venim pe traseul direct luand o masina pe o portiune de drum, dar oricum, intr-o ora suntem inapoi in Benemerito, unde rasuflam usurati cand ne vedem in bus-ul de Palenque: abia acum ne dam seama ca n-am mancat nimic aproape toata ziua, dar asta nici nu mai conteaza!
O groaza de controale militare ne coboara si ne urca pe toti din masina, iti cauta in genti, si pierdem timp la fiecare din ele, insa autobuzul de Merida e tarziu seara.
In Palenque ne facem cadou o cina copioasa, pui veracruzian si niste paneuri de vita, cu portii imense de salata, si cu un vas de vreun litru jumate de suc proaspat de ananas, trebuia sa credem cartea cand a spus ca doua persoane mananca dintr-o portie. Fug la limita sa ridic hainele de la spalat, cu un sfert de ora inainte sa inchida, recuperam bagajul de la hotelul suspect unde statusem, nu ne vine sa credem ca asteptam in statia ADO bus-ul de Merida!
Dormim in toate pozitiile pe mai multe scaune, cu bluza groasa pentru ca dau aerul conditionat de te simti ca la pol! Cam asa se incheie noua noastra aventura!!
Laguna Miramar ne tentase inca de la inceputul trip-ului, este un lac limpede, fara pic de poluare, albastru turcoaz, in mijlocul unei jungle dese. Pentru a ajunge insa acolo, trebuie sa te cam tii. De bara,... vreme de sase ore, intr-un camion, pe un drum neasfaltat, si anume cu plecare din Ocosingo. Dupa aceea cam sapte kilometri de hiking prin jungla, cu un ghid din sat, si practic esti acolo! Nu stiu cat am detaliat pana acum cu regiunea Chiapas, dar nu e chiar locul in care sa stai cu vigilenta adormita. Statul este cuibul de vulturi al Zapatistilor, pe care, desi unii mexicani pe care i-am intalnit spun ca nu exista si ca revolutia lor a fost doar o scorneala pentru rasturnarea presedintelui in 1994, pe care, deci, va asigur ca armata federala ii ia foarte in serios. In 2008 inca existau conflicte in zona, Zapatistii implicandu-se adesea in contra discriminarii indigenilor de catre administratie. Drumurile au controale militare dese, satele sunt unele pro altele contra Zapata, deci trebuie sa stii cam cu atentie unde te afli si incotro te indrepti. Traficul cu arme si droguri, precum si tranzitul ilegal de persoane sunt la ele acasa. Chiapas este de fapt in chiar "coasta" Guatemalei, cu granita pe "Carretera Fronteriza".
Drumul spre Laguna am fi putut sa-l facem prin Ocosingo, cu conditia sa mergem pe lumina, pentru ca Lonely Planet semnaleaza un segment de drum pe care s-au mai intamplat hold-up-uri de autobuze, dar soferul de ieri ne-a explicat ca exista un alt acces spre Laguna, din est, din acest Benemerito de las Americas.
Asa ca la patru dimineata, cu ochii nostri impaianjeniti de somn dar, "in patru" la cine umbla pe strazi, am pornit-o light (bagajul l-am lasat depozit la hotel) inspre statia de bus-uri. Strigam soferul fix pe cand pleca (jumate de ora mai devreme decat era planificat) si suntem inauntru! Intrebam din nou alti pasageri, toti ne asigura ca se poate merge in Miramar pe varianta aleasa de noi, asa ca stam linistiti cele trei ore si jumatate. Pare a fi un castig real de timp, fiindca doar drumul din Ocosingo pana in sat ne-ar fi luat sase-sapte. Vedem o multime de bariere militare insa nu ne opreste nimeni la ora asta. Satele sunt fantastice, vegetatia si casele, rasaritul soarelui apoi, dar nu indraznim sa facem fotografii prea multe.
Treaba e ca pe cand ne apropiem de Benemerito, de zici ca-s nebuni, se intoarce soferul si cu cel de langa el si ne intreaba: ah, dar in Laguna Miramar vrem sa mergem? Pai nu se poate pe aici! Ceilalalti din bus care imi confirmasera ca e ok au coborat pe parcurs, si nu stiu daca sa merg pe scorul de opinii pro si contra: ne adaptam rapid cu ghidul in mana si alegem sa intram totusi in Rezervatia Montes Azules, chiar si fara sa vedem exact lacul Miramar, si banuim ca asta au inteles si ceilalti, ca vrem sa ajungem in zona Miramar dar nu fix la lac (ce se pare ca este la vreo 50km prin jungla de Benemerito). Mai avem o optiune nesigura din sud, cu barca, pana unde insa ar trebui sa mergem inca 3-4 ore pe sosea, ori noi suntem contra cronometru: seara trebuie sa fim inapoi in Palenque, sa recuperam hainele spalate, bagajul si sa plecam cu un autobuz de noapte spre Merida!
Asa ca alegem ceva "midway", la 49km sud de sat, pe o sosea transversala, despre care insa ni se spune ca e cam proasta si nu circula bus-uri, si ca mai bine intram pe capatul ei inferior, si sa continuam mai mult cu el pe drum. Acu normal ca soferul ce altceva sa ne zica, ca banii pe kilometri ni-i ia, dar noua ne cam ingheta incetisor sufletul cum mergeam tot sud, sud, pe granita cu Guatemala, pana cand la un moment, in mijlocul lui niciunde, soseaua coteste dreapta 90 de grade, semnalandu-ne ca am ajuns in coltul extrem al mexicului, pe o granita trasa cu liniarul. Trecem prin sate ciudate in care poate doar noua ni se parea ca turistii nu prea circula si ca mai degraba contrabanda e ocupatia principala, vedem dar nu fotografiem un semn dintr-o intersectie fierbinte si prafoasa, aratand stanga: "Guatemala". Holy cow! Suntem la unu-doi kilometri de granita probabil, si ne dam seama ca in locul drumului de 49km fie el si mai prost sau unde trebuia sa prindem o masina, ne duce prin aproape un fel de desert (pentru ca jungla ramasese in urma deja) pe un ocolis de vreo 100km, de unde vom reveni inapoi pe drumul care taie acel colt al statului inca vreo 40km. Nimeni nu vorbeste engleza, nu exista semnal de mobil (dar suntem asigurati ca retelele de Guatemala merg!), e cald de ne trazneste, iar noi suntem, teoretic, pe drumul bun spre Las Guacamayas.
Prindem o tipa mai cu casti pe urechi si cu care reusim sa comunicam mai bine, drumul e ok, se pare ca suntem aproape, dar trebuie sa ne socotim foarte bine timpul pentru revenire, pentru ca daca pierdem ultimul autobuz care trece pe soseaua frontaliera, dupa amiaza, spre Benemerito, cam tre sa dormim la vreo familie prietenoasa din unul din sate... Ea este invatatoare intr-o localitate putin mai incoace de Guacamayas, coboara inaintea noastra, noi mai incolo,... mergem pe jos inca vreun kilometru printr-o caldura torida si,... suntem acolo!!
Las Guacamayas isi ia numele de la "papagal" in spaniola, pentru ca aici este o ferma de Ara Macao, papagalul rosu, dar in acelasi timp si punctul de plecare in Montes Azul, in diverse trasee de hiking. Negociem rapid o barca, la doua treimi de pret dar oricum vreo 70USD doua ore, si suntem pe apa!! Totul in grafic!! Fauna e fantastica, auzim maimutele urlatoare si apoi le observam si in copaci, ghidul nostru are un ochi de vultur, ne arata undeva in cosmos o iguana portocalie pe care o ghicim si noi intr-un final (ce-i drept avea un metru cam si statea cocotata la soare in varful unui copac imens), ne apropiem cu barca la cativa metri de primul crocodil intalnit, un monstru de peste doi metri (dar ne asigura ca se fac si de patru!), cu un fluture mare portocaliu pe nas - sta cu gura deschisa larg si pana nu schiteaza o miscare chiar avem suspiciunea ca totul e o frauda oribila si ca iguana era pusa de ei in copac si e de plastic si la fel si reptila asta simpatica!...
Excursia e o nebunie, urcam uneori pe mici cascade in sus pe rau, cu barca cu motor, vedem mai multe feluri de maimute, testoase de apa, inca nu stiu cati crocodili, avem si norocul de a prinde mai multi guacamaya in libertate, vreo sapte-opt, fiecare de juma de metru, la inaltime mare. Nu suntem pe faza cand ne arata un tucan in zbor! Pe uscat nu ajungem: jungla chiar e salbatica in zona asta, si chiar daca jaguarii sunt mai timizi, dar de fer-de-lance (nauyaca in limba locala) vei scapa mai greu: tipul ne povesteste cum tatal sau a fost muscat de mana, sarpele ajunge la peste doi metri si este printre cei mai veninosi, membrul s-a dez-innegrit doar dupa doua zile, si asta pentru ca a mestecat la timp frunze dintr-o planta tot din jungla care contine un fel de antidot temporar, si pentru ca si-a pastrat calmul pentru a nu accelera bataile inimii. In mod normal nu prea mai scapi. Jaguarul nu l-a vazut decat de doua ori in toate datile cat a intrat in jungla!
Cele doua ore se scurg extrem de repede, pe uscat facem fotografii cabanelor unde te poti caza, apoi admiram papagalii dintr-un tarc, unde cresc perechi si elibereaza rand pe rand pasari noi in jungla: sunt imensi (pot ajunge si pana la un metru inaltime), traiesc 60 de ani si sunt fantastic de curiosi, vin pe gard ca sa le facem poze, dar la ce ciocuri au nu ne riscam sa ramanem cu degete in minus...
La intors merge totul ata, venim pe traseul direct luand o masina pe o portiune de drum, dar oricum, intr-o ora suntem inapoi in Benemerito, unde rasuflam usurati cand ne vedem in bus-ul de Palenque: abia acum ne dam seama ca n-am mancat nimic aproape toata ziua, dar asta nici nu mai conteaza!
O groaza de controale militare ne coboara si ne urca pe toti din masina, iti cauta in genti, si pierdem timp la fiecare din ele, insa autobuzul de Merida e tarziu seara.
In Palenque ne facem cadou o cina copioasa, pui veracruzian si niste paneuri de vita, cu portii imense de salata, si cu un vas de vreun litru jumate de suc proaspat de ananas, trebuia sa credem cartea cand a spus ca doua persoane mananca dintr-o portie. Fug la limita sa ridic hainele de la spalat, cu un sfert de ora inainte sa inchida, recuperam bagajul de la hotelul suspect unde statusem, nu ne vine sa credem ca asteptam in statia ADO bus-ul de Merida!
Dormim in toate pozitiile pe mai multe scaune, cu bluza groasa pentru ca dau aerul conditionat de te simti ca la pol! Cam asa se incheie noua noastra aventura!!
Wednesday, November 18, 2009
MX18
Frig ca la pol!! Pentru ca San Cristobal este cam la inaltimea Fagarasului, n-ar trebui sa ma mire asa tare. Dar este ultima noapte de "iarna", pantalonii scurti sunt pregatiti!
Ziua de 18 a fost ocupata cu un road trip spre Palenque, poate cel mai misterios sit mexican, pana unde trebuie sa coboram aproape la nivelul marii.
Pornim la 6:30 dimineata, fara mic dejun, infrigurati, cu inca vreo zece vecini de hostel. Bagajele legate bine pe acoperisul minibus-ului, inarmati cu aparatele foto, dar asa, mai pe ascuns (va reamintesc ca suntem in Chiapas). Nimeresc in fata, iar soferul imi exerseaza din greu spaniola. N-am mai avut rabdarea sa fac cate vreo lectie in ultimele zile, incat progresez doar fortat de vanzatoare, receptioneri si alte nevoi de comunicare.
Pe drum avem de oprit la doua cascade spectaculoase, Agua Azul si Misol Ha. Prima din ele este o suita de caderi de apa nu foarte abrupte, stam vreo doua ore, facem baie intr-o zona in care riscul sa mori luat de ape nu e chiar asa mare :), apoi pornim intr-o incursiune de vreo trei sfert de ora in jungla, pana la cascadele de mai sus pe firul apei: speram la animale mai ciudate (oare?) dar nu intalnim decat niste paianjeni palnie si cuiburi gigantice de viespi. Umiditatea spre 100% si e cald bine... vegetatia este fantastica: bananieri si palmieri, liane, flori uriase rosii, plus o groaza de alte specii despre care habar n-avem ce sunt.
La intoarcere pozam o lacusta uriasa, verde, de vreo 12cm.
Misol-Ha este la doar 20km sud de Palenque, si este foarte diferita: avem doar trei sferturi de ora sa facem poze caderii de 35m si sa ajungem pana in spatele perdelei de apa, unde duce o carare umeda.
Si, in final, Palenque. Avem o vreme superba, situl este in afara orasului la vreo doi km, se urca prin jungla un scurt traseu pe langa ruine inca in studiu, apoi se deschide privirii El Palacio si Templul Inscriptiilor.
Pentru prima data ocupat in 100BC, Palenque (cu numele original banuit a fi Lakamha: apa mare) a inflorit in secolele 7-8AD, sub conducatorul Pakal si fiul sau Kan B'alam. Dupa anul 900 orasul a fost abandonat, si a ramas necunoscut civilizatiei vestice pana in 1746! Mormantul spectaculos al lui Pakal nu a fost descoperit decat in 1952, si are inca o aura incontestabila de mister (in desenul de pe sarcofag putandu-se ghici un astronaut conducand o masina ciudata, cu butoane si manete).
Nu nimerim puhoi de vizitatori, fiind ultimele ore inainte de inchidere, dar ma dezamageste usor aerul de "parc" ce i s-a dat, cu gazon ingrijit pe portiuni largi - aceeasi senzatie urmeaza sa o regasim la Chichen Itza: aspectul "prea curat" al constructiilor nu mai creeaza imensa fascinatie pe care trebuie sa o fi incercat descoperitorii siturilor, atunci cand ruinele au aparut privirii din jungla deasa.
Suntem insa cu siguranta uimiti in fata a ceea ce mayasii au reusit sa construiasca fara a fi folosit unelte metalice ori roata - Templul Inscriptiilor, construit pe opt nivele, inalt de 25 metri, probabil cel mai admirat mormant din Americi, este uluitor. El Palacio, un labirint de camere si coridoare, cu turnul reconstruit, din care preotii observau lumina cazand direct in Templu la solstitiul de iarna. Lumina apusului ne lasa sa facem fotografii grozave, si plecam doar la ora inchiderii.
Ne cazam in Palenque, orasul, aproape de statia microbusului cu care ne planuim sa plecam a doua zi dimineata devreme, intr-o noua aventura. Am lasat rufe la spalat undeva: ne-am inteles in toate limbile, semnele si biletele scrise, sa nu le spele la mai mult de 40 grade si sa fim siguri ca a doua zi le putem lua inapoi, altfel s-a dus tot planul nostru.
In Hotelul Santa Elena stam in camera cu un mic gecko semitransparent, imposibil de prins, iar frigul e demult uitat: dormim toata noaptea cu ventilatorul din tavan pornit. Inca nu suntem 100% siguri daca ne incumetam la ce ne-am propus pentru a doua zi...
Ziua de 18 a fost ocupata cu un road trip spre Palenque, poate cel mai misterios sit mexican, pana unde trebuie sa coboram aproape la nivelul marii.
Pornim la 6:30 dimineata, fara mic dejun, infrigurati, cu inca vreo zece vecini de hostel. Bagajele legate bine pe acoperisul minibus-ului, inarmati cu aparatele foto, dar asa, mai pe ascuns (va reamintesc ca suntem in Chiapas). Nimeresc in fata, iar soferul imi exerseaza din greu spaniola. N-am mai avut rabdarea sa fac cate vreo lectie in ultimele zile, incat progresez doar fortat de vanzatoare, receptioneri si alte nevoi de comunicare.
Pe drum avem de oprit la doua cascade spectaculoase, Agua Azul si Misol Ha. Prima din ele este o suita de caderi de apa nu foarte abrupte, stam vreo doua ore, facem baie intr-o zona in care riscul sa mori luat de ape nu e chiar asa mare :), apoi pornim intr-o incursiune de vreo trei sfert de ora in jungla, pana la cascadele de mai sus pe firul apei: speram la animale mai ciudate (oare?) dar nu intalnim decat niste paianjeni palnie si cuiburi gigantice de viespi. Umiditatea spre 100% si e cald bine... vegetatia este fantastica: bananieri si palmieri, liane, flori uriase rosii, plus o groaza de alte specii despre care habar n-avem ce sunt.
La intoarcere pozam o lacusta uriasa, verde, de vreo 12cm.
Misol-Ha este la doar 20km sud de Palenque, si este foarte diferita: avem doar trei sferturi de ora sa facem poze caderii de 35m si sa ajungem pana in spatele perdelei de apa, unde duce o carare umeda.
Si, in final, Palenque. Avem o vreme superba, situl este in afara orasului la vreo doi km, se urca prin jungla un scurt traseu pe langa ruine inca in studiu, apoi se deschide privirii El Palacio si Templul Inscriptiilor.
Pentru prima data ocupat in 100BC, Palenque (cu numele original banuit a fi Lakamha: apa mare) a inflorit in secolele 7-8AD, sub conducatorul Pakal si fiul sau Kan B'alam. Dupa anul 900 orasul a fost abandonat, si a ramas necunoscut civilizatiei vestice pana in 1746! Mormantul spectaculos al lui Pakal nu a fost descoperit decat in 1952, si are inca o aura incontestabila de mister (in desenul de pe sarcofag putandu-se ghici un astronaut conducand o masina ciudata, cu butoane si manete).
Nu nimerim puhoi de vizitatori, fiind ultimele ore inainte de inchidere, dar ma dezamageste usor aerul de "parc" ce i s-a dat, cu gazon ingrijit pe portiuni largi - aceeasi senzatie urmeaza sa o regasim la Chichen Itza: aspectul "prea curat" al constructiilor nu mai creeaza imensa fascinatie pe care trebuie sa o fi incercat descoperitorii siturilor, atunci cand ruinele au aparut privirii din jungla deasa.
Suntem insa cu siguranta uimiti in fata a ceea ce mayasii au reusit sa construiasca fara a fi folosit unelte metalice ori roata - Templul Inscriptiilor, construit pe opt nivele, inalt de 25 metri, probabil cel mai admirat mormant din Americi, este uluitor. El Palacio, un labirint de camere si coridoare, cu turnul reconstruit, din care preotii observau lumina cazand direct in Templu la solstitiul de iarna. Lumina apusului ne lasa sa facem fotografii grozave, si plecam doar la ora inchiderii.
Ne cazam in Palenque, orasul, aproape de statia microbusului cu care ne planuim sa plecam a doua zi dimineata devreme, intr-o noua aventura. Am lasat rufe la spalat undeva: ne-am inteles in toate limbile, semnele si biletele scrise, sa nu le spele la mai mult de 40 grade si sa fim siguri ca a doua zi le putem lua inapoi, altfel s-a dus tot planul nostru.
In Hotelul Santa Elena stam in camera cu un mic gecko semitransparent, imposibil de prins, iar frigul e demult uitat: dormim toata noaptea cu ventilatorul din tavan pornit. Inca nu suntem 100% siguri daca ne incumetam la ce ne-am propus pentru a doua zi...
Tuesday, November 17, 2009
MX17
Back in cyberspace, dupa aventuri nebune.
Sa vedem,... nu sunt decat cu trei zile in urma, si am cam doua ore pana la urmatorul autobuz.
Marti 17,... marti 17,... mai mult pentru a tine firul zilelor,...
Am ajuns dupa o noapte pe autobuz prima clasa relativ odihniti, dar din pacate fara un plan prea clar, in San Cristobal de Las Casas: 2160m altitudine, din nou frig ca dracu dimineata. Am ochit un tip care impartea niste brosuri ale unui hostel + excursii, si am facut un plan pe un colt de foaie: trebuie sa ne hotaram foarte rapid, pentru ca in doar o ora am decola spre una din cele mai inedite destinatii din jur: doua sate de mayasi, Zinacantan si San Juan Chamula. Restul zilei l-am putea petrece in orasul colonial, situat intr-o superba vale din Chiapas. Unul din statele cele mai iesite din comun ale Mexicului, Chiapas s-a alaturat acestuia doar in urma unui referendum din 1824 - o vreme fiind administrat din Guatemala. Unele parti din jungla (Lancadon) nu fusesera niciodata cucerite de spanioli!
Zinacantan-ul si Chamula sunt locuite si astazi de indigeni Tzotzil, dar pe cat sunt de apropiate geografic, pe atat sunt de diferite: in timp ce primul este o comuna in toata regula, cu cca 4000 de locuitori, cu administratie, politie, platitori de taxe si toate celelalte, Chamula este un loc unic in Mexic prin faptul ca sunt total in afara regulilor si administratiei federale: cei aproximativ 80000 Chamulani (din care doar 15000 traiesc in localitate, restul fiind imprastiati prin muntii dimprejur) au o organizare proprie, nu platesc impozite, nu permit politiei federale sa intre in teritoriul lor, si printr-un interesant concurs de imprejurari, au un ritual religios absolut bizar.
Am facut cunostinta la 9:30 cu ghidul nostru, Carlos, si soferul Rocky, si ne-am dat seama ca turul este unul "privat" pentru ca doar noi ne anuntaseram pentru acea dimineata. Carlos e carismatic si vorbeste o engleza foarte buna, e o enciclopedie ambulanta, Rocky nu scoate doua vorbe si doar din cand in cand ne va mai aduce aminte pe parcurs ca trebuie sa grabim ritmul.
Zinacantan-ul il parcurgem la repezeala cu masina, intreaga vale e presarata cu sere, cultivarea florilor fiind principala ocupatie a zonei, alaturi de tesut. Programul este un fel de eco-turism rural, incat destinatia noastra este o casa mayasa din sat, unde aflam secretele bauturii posh din trestie de zahar (un fel de tuica), adesea aromatizata cu scortisoara sau cocos, iar apoi luam o masa traditionala de quesadillas facute pe vatra. Aflam cu aceasta ocazie povestea omului creat din patru stiuleti de porumb, de culori diferite, corespunzatoare celor patru rase: alba, galbena (asiatica), a indienilor rosii si a negrilor. Painea traditionala de porumb (un fel de lipii coapte pe vatra) se face din apa, malai, calciu (?) si sare.
Mai multe femei tes, dar dimineata o fac doar pentru "turisti" si apoi nu reusim sa plecam pana nu cumparam cateva panzeturi traditionale.
In chiar prima camera a casei facem deja cunostinta cu sincretismul inedit dintre un altar catolic, cu figurile familiare, dar unde apar si cateva statuete de animale si cateva simboluri pagane. Multe flori, asa cum am vazut in toate bisericile de altfel.
Insa cam atat cu lumea reala, urmatoarea destinatie, Chamula, ne desprinde total de ea: intrarea in sat avertizeaza turistii ca fotografiatul este interzis in timpul ritualurilor si in biserica, dar stim deja (si Carlos ne confirma) ca nu e indicat sa facem fotografii nimanui, decat eventual niste panorame mai largi.
Daca cineva si-a imaginat ca in Chamula sunt niste indieni amarati si vai de ei, se inseala: mentinerea unei armate proprii si darzenia cu care nu permit interferentele guvernului federal (a se citi: taxe, taxe) au condus la o activitate de contrabanda extrem de intensa: urci un pic pe dealurile din jur si poti lua ce AKM doreste sufletul tau, iar in sat au rasarit o multime de vile in stil californian sau european, cu masini doua pana la patru, cu curti largi si cu sateliti pe acoperis. Urcatul pe dealuri este o gluma, fireste: ai fi urgent legat si dus in fata tribunalului indian pentru o astfel de intruziune.
Totul a inceput prin 1545, cand Bartolome de Las Casas, episcop de Chiapas, cel mai acerb protector spaniol al populatiei indigene, ajunge in Chamula: asta dupa ce a invatat limba locala tzotzil, si reuseste sa castige increderea indigenilor. Ritualurile mayase pagane sunt infuzate de imaginile sfintilor catolici, de Biblia tradusa, insa Bartolome nu ajunge sa observe vreo finalitate a demersului sau, parasind Mexicul in exil, fiind excomunicat de catolici. Chamulanii raman cu gura cascata si nu inteleg ce li s-a intamplat si nici unde a disparut protectorul lor, si dupa mai mult de patru sute de ani gasim in acest sat desprins de timp si lume o formula magica 25% ritual catolic si 75% mayas, intr-o comunitate de un vizibil mercantilism.
Vizitam cimitirul: mormintele au cruci (insa nu catolice), sunt frumos decorate de la Ziua Mortilor, si aflam ca sticlele, farfuriile de plastic si fructele stricate din jur nu sunt mizerie, ci acesta e modul prin care rudele comemoreaza placerile mortului: daca era cineva caruia ii placea sa manance, ii aduc farfurii de plastic cu alimente, daca ii placeau fructele, le vei gasi presarate pe mormant. Pamantul e acoperit cu ace lungi de pin, crucile sunt colorate diferit in functie de varsta mortii: albe pentru copii, albastre pentru adulti si negre pentru cei mai batrani. Unele morminte au mai multe cruci insa nu din cauza ca sunt mai multi membri ai familiei, ci in functie de importanta si rangul celui ingropat.
Este singurul loc din sat in care putem face fotografii in voie, pentru ca mai departe vom fi partasi mai mult sau mai putin cu usile inchise la ritualuri incredibile: luam bilet de intrare in biserica, unde ni se precizeaza din nou ca nu e permis fotografiatul. Aflam de la Carlos ca exista pe youtube o inregistrare reala, pentru care un turist a riscat mai mult decat poate isi imagina.
Desi biserica este aparent catolica, pentru ca inauntru sunt statuetele unor sfinti cu mainile taiate si imaginea lui Isus (desi este venerat dupa Sf. Ioan Botezatorul!), ne desprindem rapid de aceasta aparenta: samani bolborosesc incantatii luand pulsul la mana stanga a bolnavului, pasand pe deasupra unor lumanari de mai multe culori aprinse pe podea sticle de suc acidulat si gaini vii. Pentru lumanari exista retete precise pentru numar si culoare, in functie de problema care trebuie rezolvata (bani, sanatate, dragoste), iar gaina este cea care va prelua toate energiile negative, pe parcursul ritualului: aceasta este plimbata si pe deasupra capului si corpului credinciosului, in timp ce de asemenea se ard ierburi magice purificatoare, pentru ca la urma sa i se franga gatul (pasarii, zic). Carnea va fi mancata mai tarziu. Ceara de la lumanari este stransa cu lopatele speciale si va fi dusa la reciclat. Samanii sunt platiti cu bani buni, marfa insa e adusa de acasa: posh care este improscat din gura peste credincios, si suc acidulat pentru ca ritualul are nevoie de ragaituri cat mai puternice, care semnifica ridicarea catre zei a duhului propriu.
Acestea fiind spuse, pare firesc genul de judecata ce se aplica in Chamula, si in ziua de azi: un tribunal local indian va decide "amenzi" in bax-uri de Coca Cola sau litri de posh, precum si lovituri de bici. Totul in functie de gravitatea faptei. Colaboreaza cu politia federala doar in cazuri grave de omoruri, insa chiar si in astfel de situatii un Chamulan va prefera sa fie omorat in sat decat sa fie predat politiei.
In biserica este permis orice: trebuie inteleasa semnificatia total diferita a acestui spatiu, unde poti sa mananci, sa bei, sa vorbesti, sa faci picnic daca vrei: asemanarea este mai degraba de facut cu un spital. Localnicii vorbesc in voie, insa majoritatea sunt acolo pentru ritual in sine. Nu putem sa nu fim frapati de prezenta sticlelor de Fanta si Coca Cola (initial doar bautura alcoolica era folosita pentru producerea pardon ragaiturilor insa odata cu descoperirea apei gazoase si, astazi, a bauturilor carbogazoase, s-a ajuns la aceasta inedita combinatie). Tehnologia este de asemenea omniprezenta, samanul poate acum sa mormaie niste vraji si in secunda urmatoare sa se intrerupa pentru a vorbi la un Blackberry,... tot in astfel de termeni se negociaza si casatoriile, viitoarea sotie neavand nici un cuvant de spus in privinta deciziei, ea fiind cumparata pe un anumit numar de bax-uri de bautura sau Coca Cola, o masina-doua, etc.
Iesim din biserica cu falca picata, si ascultand cu maxima atentie comentariile ghidului, nu putem sa nu fim extrem precauti in timp ce facem cateva fotografii, treaba este ca nu au nimic cu turistii, ci isi dau seama ca acestia le aduc venit, ci este vorba despre credinta ca fotografia le fura sufletul. Daca cumva s-ar intampla accidente, ne spune Carlos, ar veni sa-ti ceara amabil (?) sa stergi ce ai facut, in faza urmatoare ti-ar distruge card-ul, pentru ca mai apoi sa fii dus direct la tribunal unde ai fi probabil biciuit sau ar trebui sa platesti un numar imens de sticle de suc. Welcome to Chamula!
Parasim satul si ne intoarcem in San Cristobal. Pentru restul zilei vizitam Muzeul de Medicina Mayasa, cumparam fructe din piata, si cand ajungem mai pe centru ne prinde un frig ingrozitor de nu apucam sa facem decat niste poze la biserica, tremurand, si fugim spre hostel. Cam 5 grade noaptea, si abia asteptam ziua urmatoare, de cand incepand vom fi la altitudine mult mai mica. Fructele sunt ca naiba, cu exceptia guava si a unor portocale, probabil printre ele am cumparat si legume sau alte ciudatenii (de exemplu un fel de dovleac negru ca smoala si care nu avea niciun gust, apoi un fruct verde cu tepi mari si inauntru cu un fel de gust stricat si un sambure gigantic,...)
Sa vedem,... nu sunt decat cu trei zile in urma, si am cam doua ore pana la urmatorul autobuz.
Marti 17,... marti 17,... mai mult pentru a tine firul zilelor,...
Am ajuns dupa o noapte pe autobuz prima clasa relativ odihniti, dar din pacate fara un plan prea clar, in San Cristobal de Las Casas: 2160m altitudine, din nou frig ca dracu dimineata. Am ochit un tip care impartea niste brosuri ale unui hostel + excursii, si am facut un plan pe un colt de foaie: trebuie sa ne hotaram foarte rapid, pentru ca in doar o ora am decola spre una din cele mai inedite destinatii din jur: doua sate de mayasi, Zinacantan si San Juan Chamula. Restul zilei l-am putea petrece in orasul colonial, situat intr-o superba vale din Chiapas. Unul din statele cele mai iesite din comun ale Mexicului, Chiapas s-a alaturat acestuia doar in urma unui referendum din 1824 - o vreme fiind administrat din Guatemala. Unele parti din jungla (Lancadon) nu fusesera niciodata cucerite de spanioli!
Zinacantan-ul si Chamula sunt locuite si astazi de indigeni Tzotzil, dar pe cat sunt de apropiate geografic, pe atat sunt de diferite: in timp ce primul este o comuna in toata regula, cu cca 4000 de locuitori, cu administratie, politie, platitori de taxe si toate celelalte, Chamula este un loc unic in Mexic prin faptul ca sunt total in afara regulilor si administratiei federale: cei aproximativ 80000 Chamulani (din care doar 15000 traiesc in localitate, restul fiind imprastiati prin muntii dimprejur) au o organizare proprie, nu platesc impozite, nu permit politiei federale sa intre in teritoriul lor, si printr-un interesant concurs de imprejurari, au un ritual religios absolut bizar.
Am facut cunostinta la 9:30 cu ghidul nostru, Carlos, si soferul Rocky, si ne-am dat seama ca turul este unul "privat" pentru ca doar noi ne anuntaseram pentru acea dimineata. Carlos e carismatic si vorbeste o engleza foarte buna, e o enciclopedie ambulanta, Rocky nu scoate doua vorbe si doar din cand in cand ne va mai aduce aminte pe parcurs ca trebuie sa grabim ritmul.
Zinacantan-ul il parcurgem la repezeala cu masina, intreaga vale e presarata cu sere, cultivarea florilor fiind principala ocupatie a zonei, alaturi de tesut. Programul este un fel de eco-turism rural, incat destinatia noastra este o casa mayasa din sat, unde aflam secretele bauturii posh din trestie de zahar (un fel de tuica), adesea aromatizata cu scortisoara sau cocos, iar apoi luam o masa traditionala de quesadillas facute pe vatra. Aflam cu aceasta ocazie povestea omului creat din patru stiuleti de porumb, de culori diferite, corespunzatoare celor patru rase: alba, galbena (asiatica), a indienilor rosii si a negrilor. Painea traditionala de porumb (un fel de lipii coapte pe vatra) se face din apa, malai, calciu (?) si sare.
Mai multe femei tes, dar dimineata o fac doar pentru "turisti" si apoi nu reusim sa plecam pana nu cumparam cateva panzeturi traditionale.
In chiar prima camera a casei facem deja cunostinta cu sincretismul inedit dintre un altar catolic, cu figurile familiare, dar unde apar si cateva statuete de animale si cateva simboluri pagane. Multe flori, asa cum am vazut in toate bisericile de altfel.
Insa cam atat cu lumea reala, urmatoarea destinatie, Chamula, ne desprinde total de ea: intrarea in sat avertizeaza turistii ca fotografiatul este interzis in timpul ritualurilor si in biserica, dar stim deja (si Carlos ne confirma) ca nu e indicat sa facem fotografii nimanui, decat eventual niste panorame mai largi.
Daca cineva si-a imaginat ca in Chamula sunt niste indieni amarati si vai de ei, se inseala: mentinerea unei armate proprii si darzenia cu care nu permit interferentele guvernului federal (a se citi: taxe, taxe) au condus la o activitate de contrabanda extrem de intensa: urci un pic pe dealurile din jur si poti lua ce AKM doreste sufletul tau, iar in sat au rasarit o multime de vile in stil californian sau european, cu masini doua pana la patru, cu curti largi si cu sateliti pe acoperis. Urcatul pe dealuri este o gluma, fireste: ai fi urgent legat si dus in fata tribunalului indian pentru o astfel de intruziune.
Totul a inceput prin 1545, cand Bartolome de Las Casas, episcop de Chiapas, cel mai acerb protector spaniol al populatiei indigene, ajunge in Chamula: asta dupa ce a invatat limba locala tzotzil, si reuseste sa castige increderea indigenilor. Ritualurile mayase pagane sunt infuzate de imaginile sfintilor catolici, de Biblia tradusa, insa Bartolome nu ajunge sa observe vreo finalitate a demersului sau, parasind Mexicul in exil, fiind excomunicat de catolici. Chamulanii raman cu gura cascata si nu inteleg ce li s-a intamplat si nici unde a disparut protectorul lor, si dupa mai mult de patru sute de ani gasim in acest sat desprins de timp si lume o formula magica 25% ritual catolic si 75% mayas, intr-o comunitate de un vizibil mercantilism.
Vizitam cimitirul: mormintele au cruci (insa nu catolice), sunt frumos decorate de la Ziua Mortilor, si aflam ca sticlele, farfuriile de plastic si fructele stricate din jur nu sunt mizerie, ci acesta e modul prin care rudele comemoreaza placerile mortului: daca era cineva caruia ii placea sa manance, ii aduc farfurii de plastic cu alimente, daca ii placeau fructele, le vei gasi presarate pe mormant. Pamantul e acoperit cu ace lungi de pin, crucile sunt colorate diferit in functie de varsta mortii: albe pentru copii, albastre pentru adulti si negre pentru cei mai batrani. Unele morminte au mai multe cruci insa nu din cauza ca sunt mai multi membri ai familiei, ci in functie de importanta si rangul celui ingropat.
Este singurul loc din sat in care putem face fotografii in voie, pentru ca mai departe vom fi partasi mai mult sau mai putin cu usile inchise la ritualuri incredibile: luam bilet de intrare in biserica, unde ni se precizeaza din nou ca nu e permis fotografiatul. Aflam de la Carlos ca exista pe youtube o inregistrare reala, pentru care un turist a riscat mai mult decat poate isi imagina.
Desi biserica este aparent catolica, pentru ca inauntru sunt statuetele unor sfinti cu mainile taiate si imaginea lui Isus (desi este venerat dupa Sf. Ioan Botezatorul!), ne desprindem rapid de aceasta aparenta: samani bolborosesc incantatii luand pulsul la mana stanga a bolnavului, pasand pe deasupra unor lumanari de mai multe culori aprinse pe podea sticle de suc acidulat si gaini vii. Pentru lumanari exista retete precise pentru numar si culoare, in functie de problema care trebuie rezolvata (bani, sanatate, dragoste), iar gaina este cea care va prelua toate energiile negative, pe parcursul ritualului: aceasta este plimbata si pe deasupra capului si corpului credinciosului, in timp ce de asemenea se ard ierburi magice purificatoare, pentru ca la urma sa i se franga gatul (pasarii, zic). Carnea va fi mancata mai tarziu. Ceara de la lumanari este stransa cu lopatele speciale si va fi dusa la reciclat. Samanii sunt platiti cu bani buni, marfa insa e adusa de acasa: posh care este improscat din gura peste credincios, si suc acidulat pentru ca ritualul are nevoie de ragaituri cat mai puternice, care semnifica ridicarea catre zei a duhului propriu.
Acestea fiind spuse, pare firesc genul de judecata ce se aplica in Chamula, si in ziua de azi: un tribunal local indian va decide "amenzi" in bax-uri de Coca Cola sau litri de posh, precum si lovituri de bici. Totul in functie de gravitatea faptei. Colaboreaza cu politia federala doar in cazuri grave de omoruri, insa chiar si in astfel de situatii un Chamulan va prefera sa fie omorat in sat decat sa fie predat politiei.
In biserica este permis orice: trebuie inteleasa semnificatia total diferita a acestui spatiu, unde poti sa mananci, sa bei, sa vorbesti, sa faci picnic daca vrei: asemanarea este mai degraba de facut cu un spital. Localnicii vorbesc in voie, insa majoritatea sunt acolo pentru ritual in sine. Nu putem sa nu fim frapati de prezenta sticlelor de Fanta si Coca Cola (initial doar bautura alcoolica era folosita pentru producerea pardon ragaiturilor insa odata cu descoperirea apei gazoase si, astazi, a bauturilor carbogazoase, s-a ajuns la aceasta inedita combinatie). Tehnologia este de asemenea omniprezenta, samanul poate acum sa mormaie niste vraji si in secunda urmatoare sa se intrerupa pentru a vorbi la un Blackberry,... tot in astfel de termeni se negociaza si casatoriile, viitoarea sotie neavand nici un cuvant de spus in privinta deciziei, ea fiind cumparata pe un anumit numar de bax-uri de bautura sau Coca Cola, o masina-doua, etc.
Iesim din biserica cu falca picata, si ascultand cu maxima atentie comentariile ghidului, nu putem sa nu fim extrem precauti in timp ce facem cateva fotografii, treaba este ca nu au nimic cu turistii, ci isi dau seama ca acestia le aduc venit, ci este vorba despre credinta ca fotografia le fura sufletul. Daca cumva s-ar intampla accidente, ne spune Carlos, ar veni sa-ti ceara amabil (?) sa stergi ce ai facut, in faza urmatoare ti-ar distruge card-ul, pentru ca mai apoi sa fii dus direct la tribunal unde ai fi probabil biciuit sau ar trebui sa platesti un numar imens de sticle de suc. Welcome to Chamula!
Parasim satul si ne intoarcem in San Cristobal. Pentru restul zilei vizitam Muzeul de Medicina Mayasa, cumparam fructe din piata, si cand ajungem mai pe centru ne prinde un frig ingrozitor de nu apucam sa facem decat niste poze la biserica, tremurand, si fugim spre hostel. Cam 5 grade noaptea, si abia asteptam ziua urmatoare, de cand incepand vom fi la altitudine mult mai mica. Fructele sunt ca naiba, cu exceptia guava si a unor portocale, probabil printre ele am cumparat si legume sau alte ciudatenii (de exemplu un fel de dovleac negru ca smoala si care nu avea niciun gust, apoi un fruct verde cu tepi mari si inauntru cu un fel de gust stricat si un sambure gigantic,...)
Monday, November 16, 2009
MX16
Luni 16 si nu va fi zi de piata in niciunul din zatele de langa Oaxaca,... totusi ne hotaram ca asta facem azi, rezervam de dimineata urmatorul pas al excursiei noastre care va fi un autobuz de noapte, apoi fugim la terminalul de clasa a doua, pentru busuri locale, de unde o luam spre directia Mitla intr-un harb cu geamuri cetoase.
In noi se scutura un mic dejun traditional de la Las Golondrinas, hotelul din Oaxaca in care am stat, cu trei gradini pline de plante exotice, cu grepfruit-uri (cred) imense si flori uriase, unde soarele era umbrit doar de comentariile idioate molfaite la masa de patru americance trezite la aceeasi ora cu noi.
De pe bus: nu coboram asa cum era planul initial la El Tule, pentru ca se pare ca aceasta cursa nu opreste acolo, dar avem oricum un numar de patru-cinci sate candidat, din care primul castigator este Teoctitlan ("din vale"). Cu o lunga traditie de tesatori, cam asta e tot ce fac oamenii de pe aici, si se pare ca lunea nu e nici ziua lor favorita: nu prea multi oameni pe strazi, dar la drumul principal ne semnalizeaza tot felul de pancarte in engleza cum ca poate pe aici se gaseste covorul vietii noastre.
Usor cam americanizat pentru gustul meu (ma refer la invitatiile in limbi straine), dar satul e fascinant si ce poti sa-i faci, din asta traieste. Alegem la intamplare una dintre case unde observam un senor care chiar lucra la un covor superb rosu, si ne lansam in conversatii, placandu-i repede, si lui, si tipei, pentru ca suntem dintr-un loc ciudat de unde nu au mai primit vizitatori. Ea vorbeste engleza asa ca ne explica (doar cu incercat pe propria piele!) cum se scoate pigmentul rosu din gongutele de pe cactusi, neste pietre din care iese albastrul, si alte plante sau animale din care se fac restul de culori, admiram indemanarea cu care avanseaza lucrul, ne miram de preturile relativ mici, primim bucurosi niste banane, chapulines si nuci braziliene, si pornim amuzati la drum facand fotografii la fiecare colt.
Easy, da?? Nici un search pe google, nu? Deci za chapulines este simpatici in iarba dar not funny de rontait: insa gustul puternic de tamarind si lamaie ne-a facut sa mai uitam ca ne scobim totusi printre dinti de picioruse de lacusta: prajite intregi, crocante si cu continut ridicat de proteine, dar unul din punctele de atins pe harta Mexicului, am facut-o!!! Bananele mai spala greata, nucile astea sunt aproape ca ale noastre, si avem o noua sarcina pe traseul nostru: sa gasim o inghetata autohtona numita "nieves", un fel de sorbet, pe care reusim sa-l localizam langa biserica din centru. Prindem totusi niste vanzatori in piata permanenta de artizanat, luam una alta, si o pornim inapoi. Timpul a trecut fara sa ne dam seama, cred ca a si uitat de locul asta, pana la soseaua principala luam acum un taximetro izbitor de asemanator cu ricksa-urile indienilor, si prindem ceva bus pana in El Tule, fara vizita caruia nu ne lasam dusi.
El Tule este faimos pentru cel mai mare arbore din lume (acesta este claim-ul lor, referitor la trunchi), si la 14 metri diametru si 58 circumferinta, are sanse bune. Inaltimea este destul de modesta, de zgaim in sus 42 de metri, mai ales ca inainte de miscarea asta am facut o degustare de toate mezcal-urile dintr-un magazin, pentru necunoscatori aceasta fiind bautura generica din agave, unde tequilla este unul din mezcal-uri, din blue agava. De altfel pe tot drumul am si putut sa urmarim culturile de bauturi :), iar gustul e ca o tuica ce mai atata, si il combina si in tot felul de creme de mezcal, adica lichioruri de maracuja, cocos, alune,...
Mancam ieftin la specificul local, vegetarian dar extrem de gustos, cumpar sare cu praf de viermi si sare cu praf de lacuste (asta e, vedem acasa ce facem cu ele!)... si o luam din nou la drum spre Oaxaca unde ne prinde intunericul. Peste cateva ore suntem din nou pe autobuz, un segment de 12 ore pe care il fentam noaptea, la prima clasa. Dar nu inainte de a mai petrece putin timp in gradina superba de la Golondrinas Hotel.
In noi se scutura un mic dejun traditional de la Las Golondrinas, hotelul din Oaxaca in care am stat, cu trei gradini pline de plante exotice, cu grepfruit-uri (cred) imense si flori uriase, unde soarele era umbrit doar de comentariile idioate molfaite la masa de patru americance trezite la aceeasi ora cu noi.
De pe bus: nu coboram asa cum era planul initial la El Tule, pentru ca se pare ca aceasta cursa nu opreste acolo, dar avem oricum un numar de patru-cinci sate candidat, din care primul castigator este Teoctitlan ("din vale"). Cu o lunga traditie de tesatori, cam asta e tot ce fac oamenii de pe aici, si se pare ca lunea nu e nici ziua lor favorita: nu prea multi oameni pe strazi, dar la drumul principal ne semnalizeaza tot felul de pancarte in engleza cum ca poate pe aici se gaseste covorul vietii noastre.
Usor cam americanizat pentru gustul meu (ma refer la invitatiile in limbi straine), dar satul e fascinant si ce poti sa-i faci, din asta traieste. Alegem la intamplare una dintre case unde observam un senor care chiar lucra la un covor superb rosu, si ne lansam in conversatii, placandu-i repede, si lui, si tipei, pentru ca suntem dintr-un loc ciudat de unde nu au mai primit vizitatori. Ea vorbeste engleza asa ca ne explica (doar cu incercat pe propria piele!) cum se scoate pigmentul rosu din gongutele de pe cactusi, neste pietre din care iese albastrul, si alte plante sau animale din care se fac restul de culori, admiram indemanarea cu care avanseaza lucrul, ne miram de preturile relativ mici, primim bucurosi niste banane, chapulines si nuci braziliene, si pornim amuzati la drum facand fotografii la fiecare colt.
Easy, da?? Nici un search pe google, nu? Deci za chapulines este simpatici in iarba dar not funny de rontait: insa gustul puternic de tamarind si lamaie ne-a facut sa mai uitam ca ne scobim totusi printre dinti de picioruse de lacusta: prajite intregi, crocante si cu continut ridicat de proteine, dar unul din punctele de atins pe harta Mexicului, am facut-o!!! Bananele mai spala greata, nucile astea sunt aproape ca ale noastre, si avem o noua sarcina pe traseul nostru: sa gasim o inghetata autohtona numita "nieves", un fel de sorbet, pe care reusim sa-l localizam langa biserica din centru. Prindem totusi niste vanzatori in piata permanenta de artizanat, luam una alta, si o pornim inapoi. Timpul a trecut fara sa ne dam seama, cred ca a si uitat de locul asta, pana la soseaua principala luam acum un taximetro izbitor de asemanator cu ricksa-urile indienilor, si prindem ceva bus pana in El Tule, fara vizita caruia nu ne lasam dusi.
El Tule este faimos pentru cel mai mare arbore din lume (acesta este claim-ul lor, referitor la trunchi), si la 14 metri diametru si 58 circumferinta, are sanse bune. Inaltimea este destul de modesta, de zgaim in sus 42 de metri, mai ales ca inainte de miscarea asta am facut o degustare de toate mezcal-urile dintr-un magazin, pentru necunoscatori aceasta fiind bautura generica din agave, unde tequilla este unul din mezcal-uri, din blue agava. De altfel pe tot drumul am si putut sa urmarim culturile de bauturi :), iar gustul e ca o tuica ce mai atata, si il combina si in tot felul de creme de mezcal, adica lichioruri de maracuja, cocos, alune,...
Mancam ieftin la specificul local, vegetarian dar extrem de gustos, cumpar sare cu praf de viermi si sare cu praf de lacuste (asta e, vedem acasa ce facem cu ele!)... si o luam din nou la drum spre Oaxaca unde ne prinde intunericul. Peste cateva ore suntem din nou pe autobuz, un segment de 12 ore pe care il fentam noaptea, la prima clasa. Dar nu inainte de a mai petrece putin timp in gradina superba de la Golondrinas Hotel.
Sunday, November 15, 2009
MX15
Duminica 15 a fost destul de mult pe drum. Dimineata am plecat cu un bus din Mexico City, destinatia Tehuacan. Orasul in sine nu promite prea mult, dar in apropierea sa este o zona ferita de umezeala din cauza unui lant din Sierra Madre, incat s-a format un fel de desert deluros cu paduri de cactusi.
Pe drum am admirat vulcanul Popocatepetl, care pufaia doar pe nari niste fum, dar nici nu cred ca ne-am fi dorit sa vedem mai mult de atat (in urma cu putini ani a fost ultima eruptie, cu o coloana de 5km inaltime de cenusa). Inaltimea este 5462m dar trebuie avut in vedere ca porneste de la inaltimea podisului in care este si Mexico City, deci de la peste 2000. La o jumatate de ora mai incolo, deja rasarea Pico de Orizaba, 5640m, cel mai mare din Mexico si al treilea din America de Nord. Cam atunci am cotit spre sud, indreptandu-ne spre Tehuacan deja intr-un peisaj lunar, cu cactusi din aia cum avem limbutzele alea in ghivece cu spini foarte marunti care intra tare in piele, atata ca astia aveau 5-6 metri inaltime!
Odata ajunsi, am lasat bagajul la pastrare si am luat un bilet local spre Zapotitlan Salinas. Drumul a fost pe serpentine spectaculoase, dar nici n-am apucat sa ne dam seama cum am ajuns si ne-am trezit in the middle of nowhere pe strada principala a unui satuc simpatic, cu un hotel si cateva birtulete, cu un drum prafos si uscat, cu un soare nebun batandu-ne in cap, si am inceput sa simtim furnicaturile aventurii care abia acum incepea. Daca in Mexico City ai la dispozitie tablite, metrouri, harti si nume de strazi, ei bine aici intr-adevar singurele arme raman cele cate cuvinte am reusit sa invat de cand m-am apucat de spaniola (adica de vreo 10 zile), sarmul personal :) si muuulta dezinvoltura. Ce-i drept am dat rapid peste cineva care intelegea engleza, asta dupa ce-am cazut de acord cu cativa "straini de acolo" care carau niste cai intr-o camioneta ca satul se termina cu adevarat acolo unde ajunsesem noi umbland... am luat-o inapoi si am intrat in vorba cu,... lumea. Trebuie clar sa ne imprietenim mai mult decat pana acum si cu ghidul Lonely Planet: pentru fiecare pas al acestei vanatori de comori trebuie sa gasesti un indiciu undeva in paginile sale: de exemplu intreband de "Zona di Riserva" aflam ca ceea ce cautam se numeste Jardin Botanico si nda sunt multi cactusi, tipul se ofera sa ne faca un ride cu camioneta asa ca suntem acolo in cinci minute. Cu aceasta ocazie constatam ca era chiar la sosea intrarea, dar mai devreme - si am fi putut sa oprim bus-ul acolo din start. Jardin-ul asta e numai o intrare de fapt, nimic amenajat special decat un mic rond in care au fost transplantate pentru exemplificare mai multe tipuri de cactusi, altfel peisajul este extrem de salbatic.
Peisajul e cu adevarat beton: cactusi de peste zece metri ne inconjoara, jos sunt alte varietati, din aia gen bombe, unii chiar cu flori, dealul este lasat cum l-o facut mama lui, cu cateva carari cu pietre pe margini, e cald de te trazneste dar poate ne deshidratam si ca eram cu gura cascata la asa minune: parca toata zona era un banc de-al cuiva, care s-a gandit sa puna betele astea uriase de cactusi, daca te uiti in departare ai senzatia ca e un joc de bete de chibrit plantate in pamantul uscat. Unii dintre ei sunt uscati, arata ca si carbonizati, si fac imprudenta de a ma urca pe unul pentru poza si incasez un ac de viespe. La ora la care scriu se confirma ca viespea nu era ucigasa sau ceva, si nici eu alergic la venin, dar senzatia initiala a fost ca mi-o taiat varful cu totul - fara sa se umfle a cam durut vreo zi si jumatate.
La plecare n-am mai incercat chestii si cu un paianjen, pentru ca la opt centimetri diametru cat avea cu picioare si cu o burta galbena cam cat o ghinda buna nu suna foarte prietenos.
N-am mai ajuns inapoi pana in sat ca am facut semn primului bus, care insa in Tehuacan ne-a lasat in cu totul alt loc decat la sosirea de dimineata, incat am parcurs un labirint de strazi incercand sa deducem la care dintre autogari ar trebui sa ne cautam bagajul pentru recuperare. Revin la ideea de mai devreme, totul incepe sa para un joc de aventura in care trebuie sa descoperi informatiile lipsa si sa-ti calculezi urmatorii pasi, unde avem doar neshte carti de credit la dispozitie (inca pe plus,...) si o carte groasa si grea ca un pietroi.
Mai avem timp cat sa mancam o "torta" cu pui de-a lor, iute-mediu, niste sucuri de guava si sarim in urmatorul autobuz. Ideea este sa ajungem la Oaxaca in aceasta seara, intre timp am obtinut un numar de mobil local asa ca pot suna, rezervam la un hotel smecher de tot care se anunta cu o ploaie de verdeata, unde intr-adevar reusim sa ne cazam pe noapte deja, dupa inca trei ore de drum. Am grabit putin ritmul in chiar prima zi, preferam sa avem un avans pentru ca si de aici din valea asta adanca, auzim chemarea Marii Caraibelor.
Desi suntem obositi morti, nu ne lasam fara cateva fotografii seara in Zocalo (asa zic ei la Centru), unde e un vacarm de nedescris, zeci de copii alearga dupa baloane uriase, vreo trei trupe de muzicanti, multime de oameni dintre care recunoastem destul de multi turisti albi, clovni de strada, vata de zahar si "gelatina" din care incercam si noi dar e cam greu sa mananci un fel de aspic usor dulceag cu bucati de,... aspic din alta culoare inauntru,... porumbul,... copt,... adormim,... morti,... tarziu,...
Pe drum am admirat vulcanul Popocatepetl, care pufaia doar pe nari niste fum, dar nici nu cred ca ne-am fi dorit sa vedem mai mult de atat (in urma cu putini ani a fost ultima eruptie, cu o coloana de 5km inaltime de cenusa). Inaltimea este 5462m dar trebuie avut in vedere ca porneste de la inaltimea podisului in care este si Mexico City, deci de la peste 2000. La o jumatate de ora mai incolo, deja rasarea Pico de Orizaba, 5640m, cel mai mare din Mexico si al treilea din America de Nord. Cam atunci am cotit spre sud, indreptandu-ne spre Tehuacan deja intr-un peisaj lunar, cu cactusi din aia cum avem limbutzele alea in ghivece cu spini foarte marunti care intra tare in piele, atata ca astia aveau 5-6 metri inaltime!
Odata ajunsi, am lasat bagajul la pastrare si am luat un bilet local spre Zapotitlan Salinas. Drumul a fost pe serpentine spectaculoase, dar nici n-am apucat sa ne dam seama cum am ajuns si ne-am trezit in the middle of nowhere pe strada principala a unui satuc simpatic, cu un hotel si cateva birtulete, cu un drum prafos si uscat, cu un soare nebun batandu-ne in cap, si am inceput sa simtim furnicaturile aventurii care abia acum incepea. Daca in Mexico City ai la dispozitie tablite, metrouri, harti si nume de strazi, ei bine aici intr-adevar singurele arme raman cele cate cuvinte am reusit sa invat de cand m-am apucat de spaniola (adica de vreo 10 zile), sarmul personal :) si muuulta dezinvoltura. Ce-i drept am dat rapid peste cineva care intelegea engleza, asta dupa ce-am cazut de acord cu cativa "straini de acolo" care carau niste cai intr-o camioneta ca satul se termina cu adevarat acolo unde ajunsesem noi umbland... am luat-o inapoi si am intrat in vorba cu,... lumea. Trebuie clar sa ne imprietenim mai mult decat pana acum si cu ghidul Lonely Planet: pentru fiecare pas al acestei vanatori de comori trebuie sa gasesti un indiciu undeva in paginile sale: de exemplu intreband de "Zona di Riserva" aflam ca ceea ce cautam se numeste Jardin Botanico si nda sunt multi cactusi, tipul se ofera sa ne faca un ride cu camioneta asa ca suntem acolo in cinci minute. Cu aceasta ocazie constatam ca era chiar la sosea intrarea, dar mai devreme - si am fi putut sa oprim bus-ul acolo din start. Jardin-ul asta e numai o intrare de fapt, nimic amenajat special decat un mic rond in care au fost transplantate pentru exemplificare mai multe tipuri de cactusi, altfel peisajul este extrem de salbatic.
Peisajul e cu adevarat beton: cactusi de peste zece metri ne inconjoara, jos sunt alte varietati, din aia gen bombe, unii chiar cu flori, dealul este lasat cum l-o facut mama lui, cu cateva carari cu pietre pe margini, e cald de te trazneste dar poate ne deshidratam si ca eram cu gura cascata la asa minune: parca toata zona era un banc de-al cuiva, care s-a gandit sa puna betele astea uriase de cactusi, daca te uiti in departare ai senzatia ca e un joc de bete de chibrit plantate in pamantul uscat. Unii dintre ei sunt uscati, arata ca si carbonizati, si fac imprudenta de a ma urca pe unul pentru poza si incasez un ac de viespe. La ora la care scriu se confirma ca viespea nu era ucigasa sau ceva, si nici eu alergic la venin, dar senzatia initiala a fost ca mi-o taiat varful cu totul - fara sa se umfle a cam durut vreo zi si jumatate.
La plecare n-am mai incercat chestii si cu un paianjen, pentru ca la opt centimetri diametru cat avea cu picioare si cu o burta galbena cam cat o ghinda buna nu suna foarte prietenos.
N-am mai ajuns inapoi pana in sat ca am facut semn primului bus, care insa in Tehuacan ne-a lasat in cu totul alt loc decat la sosirea de dimineata, incat am parcurs un labirint de strazi incercand sa deducem la care dintre autogari ar trebui sa ne cautam bagajul pentru recuperare. Revin la ideea de mai devreme, totul incepe sa para un joc de aventura in care trebuie sa descoperi informatiile lipsa si sa-ti calculezi urmatorii pasi, unde avem doar neshte carti de credit la dispozitie (inca pe plus,...) si o carte groasa si grea ca un pietroi.
Mai avem timp cat sa mancam o "torta" cu pui de-a lor, iute-mediu, niste sucuri de guava si sarim in urmatorul autobuz. Ideea este sa ajungem la Oaxaca in aceasta seara, intre timp am obtinut un numar de mobil local asa ca pot suna, rezervam la un hotel smecher de tot care se anunta cu o ploaie de verdeata, unde intr-adevar reusim sa ne cazam pe noapte deja, dupa inca trei ore de drum. Am grabit putin ritmul in chiar prima zi, preferam sa avem un avans pentru ca si de aici din valea asta adanca, auzim chemarea Marii Caraibelor.
Desi suntem obositi morti, nu ne lasam fara cateva fotografii seara in Zocalo (asa zic ei la Centru), unde e un vacarm de nedescris, zeci de copii alearga dupa baloane uriase, vreo trei trupe de muzicanti, multime de oameni dintre care recunoastem destul de multi turisti albi, clovni de strada, vata de zahar si "gelatina" din care incercam si noi dar e cam greu sa mananci un fel de aspic usor dulceag cu bucati de,... aspic din alta culoare inauntru,... porumbul,... copt,... adormim,... morti,... tarziu,...
Saturday, November 14, 2009
MX14
Daaa daaa sunt viu. Desi azi e 16 raman la numerotarea initiala si incerc sa recuperez in 28 de minute ce n-am facut in trei zile.
A doua zi plina de Mexico City a fost ceva mai linistita: dimineata o plimbare pe niste stradute mai de burghezi, catre muzeul Frida Kahlo, cam ca pe la noi in zona Mendeleev, curat pe jos si arbori atent tunsi, chiar ma gandeam la contrastul cu seara anterioara.
Am admirat tablourile si grafica, sunt ok, dar mai uimitoare este, fireste, casa in care a trait, hartiile decupate in stilul specific de aici, corseturile pe care le purta si le desena, paturile cu oglinzi sau jucarii deasupra, biblioteca si mai ales curtea splendida. Casa este, dupa cum ii spune si numele, albastra, cu tamplaria verde intens si unele detalii in rosu. Albastrul semnifica, dupa cum o pagina din jurnalul ei ne spune, iubirea.
In continuare, pentru a fi siguri ca bifam la sigur cateva animale pe care avem oricum sansa de a le intalni in urmatoarele zile si nas in nas, i-am dat o plimbare prin zoo, deci da jaguari, leoparzi, tucanul, papagalii si alte porcine, si poate mai bine asa decat cum spune cartea ca in Laguna Miramar, daca alegem sa stam cu hamacul pe marginea apei, putem auzi jaguarii cum se harjonesc... acum treaba este ca s-ar chiar putea sa stam acolo cu hamacul, desi inca n-am gasit nimica de malarie. Vestea buna e ca toata lumea se mira, iar Malarone nu exista oricum pe niciunde. Restul de profilactice ar fi trebuit luate cu niste saptamani inainte, asadar inaltam rugaciuni si blestemam orice tantar se apropie. In Mexico City n-am vazut cam niciunul.
Revenind, dupa zoo am continuat cu muzeul de antropologie, unde am fost coplesiti de atatea ulcele si capsoare de piatra, cranii la greu, si am poposit indelung la faimosul calendar. Este intr-adevar imens, la trei metri si jumatate diametru, si se pare ca este cea mai reprodusa piatra din lume. Chiar si monedele mexicane au portiuni din ea gravate.
Ziua a doua in MX City a fost cu niste ture serioase de metrou si vreau sa zic ca e spectacol, la propriu: in fiecare (vreau sa zic: fiecare) statie, urca in vagon cate un ambulant cu te-miri-ce. Cum am umblat cateva zeci de statii in total, am vazut de toate. De la guma de mestecat, plasturi, dvd-uri sau cd-uri piratate, pana la varianta extrema a unui fachir care umbla cu boccelutza de cioburi dupa el, ne-a picat falca: de cum a pornit trenul si le-a intins pe jos si s-a pus pe ele pe fata, pe dos, in dunga, incantand niste forte supraterane, apoi si le-a strans cuminte si a plecat. Mai erau cateva fete mirate in metrou dar tre sa recunosc ca am ramas fara reactie.
Seara ajungem varza la hotel unde nu mai avem energie de facut planul de bataie: asadar stim ca a doua zi, duminica 15 vom pleca, dar habar n-avem de unde si incotro.
A doua zi plina de Mexico City a fost ceva mai linistita: dimineata o plimbare pe niste stradute mai de burghezi, catre muzeul Frida Kahlo, cam ca pe la noi in zona Mendeleev, curat pe jos si arbori atent tunsi, chiar ma gandeam la contrastul cu seara anterioara.
Am admirat tablourile si grafica, sunt ok, dar mai uimitoare este, fireste, casa in care a trait, hartiile decupate in stilul specific de aici, corseturile pe care le purta si le desena, paturile cu oglinzi sau jucarii deasupra, biblioteca si mai ales curtea splendida. Casa este, dupa cum ii spune si numele, albastra, cu tamplaria verde intens si unele detalii in rosu. Albastrul semnifica, dupa cum o pagina din jurnalul ei ne spune, iubirea.
In continuare, pentru a fi siguri ca bifam la sigur cateva animale pe care avem oricum sansa de a le intalni in urmatoarele zile si nas in nas, i-am dat o plimbare prin zoo, deci da jaguari, leoparzi, tucanul, papagalii si alte porcine, si poate mai bine asa decat cum spune cartea ca in Laguna Miramar, daca alegem sa stam cu hamacul pe marginea apei, putem auzi jaguarii cum se harjonesc... acum treaba este ca s-ar chiar putea sa stam acolo cu hamacul, desi inca n-am gasit nimica de malarie. Vestea buna e ca toata lumea se mira, iar Malarone nu exista oricum pe niciunde. Restul de profilactice ar fi trebuit luate cu niste saptamani inainte, asadar inaltam rugaciuni si blestemam orice tantar se apropie. In Mexico City n-am vazut cam niciunul.
Revenind, dupa zoo am continuat cu muzeul de antropologie, unde am fost coplesiti de atatea ulcele si capsoare de piatra, cranii la greu, si am poposit indelung la faimosul calendar. Este intr-adevar imens, la trei metri si jumatate diametru, si se pare ca este cea mai reprodusa piatra din lume. Chiar si monedele mexicane au portiuni din ea gravate.
Ziua a doua in MX City a fost cu niste ture serioase de metrou si vreau sa zic ca e spectacol, la propriu: in fiecare (vreau sa zic: fiecare) statie, urca in vagon cate un ambulant cu te-miri-ce. Cum am umblat cateva zeci de statii in total, am vazut de toate. De la guma de mestecat, plasturi, dvd-uri sau cd-uri piratate, pana la varianta extrema a unui fachir care umbla cu boccelutza de cioburi dupa el, ne-a picat falca: de cum a pornit trenul si le-a intins pe jos si s-a pus pe ele pe fata, pe dos, in dunga, incantand niste forte supraterane, apoi si le-a strans cuminte si a plecat. Mai erau cateva fete mirate in metrou dar tre sa recunosc ca am ramas fara reactie.
Seara ajungem varza la hotel unde nu mai avem energie de facut planul de bataie: asadar stim ca a doua zi, duminica 15 vom pleca, dar habar n-avem de unde si incotro.
Friday, November 13, 2009
MX13
Hot hot hot si nu ma refer la temperaturi, ci la micul dejun & after... Am bagat zdravan dimineata ca sa ne tina, micul dejun e bufet si e inclus in pret (oricum costa ceva in gen 5 dollares) si e cu carnitze de-ale lor si quesadillas + altele despre care inca nu tin deloc minte numele. Aproape ca am omorat-o cu un sos care era amplasat gresit pe masa, aproape de mancaruri, si era rozuliu si-am zis asta e miezul, noroc ca nu l-am turnat peste carne ca mancam asa un porc cu capsuni de nu s-ar fi vazut... Chelnerul mai zambea asa ca de razbunare l-am luat cu mine sa-mi dea numele de la ce-i acolo. Pe care nume evident le-am uitat (de exemplu la pranz intregul meniu devenea din nou o surpriza).
Revenind, ma simt ca un atlet care-si intre din nou in mana, ce-i drept au trecut mai bine de doi ani de zile de la India incoace, dar sa zicem ca activez din nou in aceeasi liga... din fericire inamicul e usor de detectat: daca porcul are peste el mii de seminte de ardei, ar fi de banuit ca e iute... de asemenea daca are bucatile in sine de chilli, poti avea cu sanse mari de succes aceeasi banuiala! La urma am racorit totul cu papaya cu sos de iaurt.
I-am dat pe jos inspre Zocal, pe niste bulevarde cu cladiri de birouri destul de tari, trecand si prin Alameda Park. In Zocal am participat involuntar (ok, de la mica distanta,...) la o manifestatie despre care nu stim sigur ce dorea, dar pareau a fi niste fermieri care cereau niste servicii sociale suplimentare, deci au putut conta pe noi. Afara de culoarea pielii care nu se nimereste chiar cu a localnicilor, ne-am imbracat cam ca niste tzarani si noi, deci pentru ca sa nu fim jefuiti or something. Piata este imensa dar cam goala (doar in mijloc o teapa imensa cu steagul national in varf), pe o latura fiind Pallacio Nacional, pe alta o multime de ateliere de bijutieri, a treia dominata de catedrala, iar pe a patra n-am fost chiar atent...
Am vizitat catedrala dupa care ne-am cocotat si in turn (de fapt se umbla chiar pe acoperisul curbat, intre turnuri, de unde am avut si o oarecare panorama), apoi ne-am strecurat printre randuri de mestesugari cu tot felul de suveniruri, sau neste maestre vrajitoare ca sa le zicem asa care iti alungau duhurile rele intr-un ritual de ardere a unor ierburi in jurul tau. O trupa de dansatori traditionali ne-au incantat cu ritmurile lor, apoi am intrat in Templo Mayor, zona de ruine a Tenochtitlanului, descoperita in cea mai mare parte doar dupa 1979 (desi se stia inca de la 1900 ca e o zona arheologica, atat ca au demolat ceva cladiri serioase ca sa o descopere). In 1979 s-a descoperit insa discul zeitei lunii Coyolzauhqui, decapitata de fratele ei soarele Huitzilopochtli (tocmai nascut, direct adult), fapt care a declansat cercetarea amanuntita a zonei, care continua si azi. Muzeul adaposteste cea mai mare colectie de vestigii aztece din lume, iar povestea de glorie si cadere a imperiului este una fantastica, facandu-te sa te gandesti care dintre cele doua civilizatii, a spaniolilor lui Cortes sau a lui Moctezuma, era cea barbara. Templele au fost aduse la pamant pentru a face loc bisericilor catolice, si o civilizatie uimitoare a stat inchisa sub pamant pentru patru sute de ani.
Dupa ce am mancat, am continuat cu plimbatul pentru inca ore bune prin niste zone care semanau cu bazarul mare din Cairo, cu sute de magazine, aproape fiecare ultraspecializat (gen: lampi. plite. sireturi. condimente. becuri. globuri de pom.), totul culminand cu umblatul seara tarziu prin niste piete de speriat, chititi fiind in mod special pe zona de voodoo, unde am putut vedea statuete ale Sfintei Morti, venerata de un cult de-al lor, sau carti de initiere in vrajitorie. Totul printre animale uscate, ierburi ciudate, prafuri de tot felul si sapunuri sau amulete purtatoare de puteri magice. Cu putin stres in suflet am luat-o spre o statie de metrou din zona, si am ajuns cu bine acasa, franti.
Azi dimineata m-am trezit tot pe la cinci jumate, dar asta sa fie tot necazul. Urmeaza o noua zi!... Casa Fridei, si calendarul aztec in original!! Pana nu se face 2012.
Revenind, ma simt ca un atlet care-si intre din nou in mana, ce-i drept au trecut mai bine de doi ani de zile de la India incoace, dar sa zicem ca activez din nou in aceeasi liga... din fericire inamicul e usor de detectat: daca porcul are peste el mii de seminte de ardei, ar fi de banuit ca e iute... de asemenea daca are bucatile in sine de chilli, poti avea cu sanse mari de succes aceeasi banuiala! La urma am racorit totul cu papaya cu sos de iaurt.
I-am dat pe jos inspre Zocal, pe niste bulevarde cu cladiri de birouri destul de tari, trecand si prin Alameda Park. In Zocal am participat involuntar (ok, de la mica distanta,...) la o manifestatie despre care nu stim sigur ce dorea, dar pareau a fi niste fermieri care cereau niste servicii sociale suplimentare, deci au putut conta pe noi. Afara de culoarea pielii care nu se nimereste chiar cu a localnicilor, ne-am imbracat cam ca niste tzarani si noi, deci pentru ca sa nu fim jefuiti or something. Piata este imensa dar cam goala (doar in mijloc o teapa imensa cu steagul national in varf), pe o latura fiind Pallacio Nacional, pe alta o multime de ateliere de bijutieri, a treia dominata de catedrala, iar pe a patra n-am fost chiar atent...
Am vizitat catedrala dupa care ne-am cocotat si in turn (de fapt se umbla chiar pe acoperisul curbat, intre turnuri, de unde am avut si o oarecare panorama), apoi ne-am strecurat printre randuri de mestesugari cu tot felul de suveniruri, sau neste maestre vrajitoare ca sa le zicem asa care iti alungau duhurile rele intr-un ritual de ardere a unor ierburi in jurul tau. O trupa de dansatori traditionali ne-au incantat cu ritmurile lor, apoi am intrat in Templo Mayor, zona de ruine a Tenochtitlanului, descoperita in cea mai mare parte doar dupa 1979 (desi se stia inca de la 1900 ca e o zona arheologica, atat ca au demolat ceva cladiri serioase ca sa o descopere). In 1979 s-a descoperit insa discul zeitei lunii Coyolzauhqui, decapitata de fratele ei soarele Huitzilopochtli (tocmai nascut, direct adult), fapt care a declansat cercetarea amanuntita a zonei, care continua si azi. Muzeul adaposteste cea mai mare colectie de vestigii aztece din lume, iar povestea de glorie si cadere a imperiului este una fantastica, facandu-te sa te gandesti care dintre cele doua civilizatii, a spaniolilor lui Cortes sau a lui Moctezuma, era cea barbara. Templele au fost aduse la pamant pentru a face loc bisericilor catolice, si o civilizatie uimitoare a stat inchisa sub pamant pentru patru sute de ani.
Dupa ce am mancat, am continuat cu plimbatul pentru inca ore bune prin niste zone care semanau cu bazarul mare din Cairo, cu sute de magazine, aproape fiecare ultraspecializat (gen: lampi. plite. sireturi. condimente. becuri. globuri de pom.), totul culminand cu umblatul seara tarziu prin niste piete de speriat, chititi fiind in mod special pe zona de voodoo, unde am putut vedea statuete ale Sfintei Morti, venerata de un cult de-al lor, sau carti de initiere in vrajitorie. Totul printre animale uscate, ierburi ciudate, prafuri de tot felul si sapunuri sau amulete purtatoare de puteri magice. Cu putin stres in suflet am luat-o spre o statie de metrou din zona, si am ajuns cu bine acasa, franti.
Azi dimineata m-am trezit tot pe la cinci jumate, dar asta sa fie tot necazul. Urmeaza o noua zi!... Casa Fridei, si calendarul aztec in original!! Pana nu se face 2012.
Thursday, November 12, 2009
MX12
Spre deosebire de alte încercări eșuate, de data acesta încerc să țin pasul scrisului cu cel din lumea reală. Bine, nu garantez că în junglă sau pe lângă rechini voi avea acces la net, dar măcar de aici de pe la înălțime comunicare e mai lesne.
Sunt asadar în Ciudad, de aceea 2200+ metri, șase dimineața, ziua de 13: mai mult decât fresh, doar cu un paznic vorbitor de espanol la parterul hotelului, care cred că n-a înțeles el foarte bine ce tot spun eu cu "el jet-lag, entiende?"... E ca naiba de frig dimineața, 7 grade afară cred, iar în hotel doar cu puțin mai multe, n-au calorifere ci niște încălzitoare pe priză, deci înghețul ăsta probabil face parte din lucrurile pe care preferă să nu le observe? Ziua, ce-i drept, se fac 23 de grade, urmărim cu atenție acum prognozele ca să știm dacă înainte de altceva să nu facem o tură de shopping de haine groase. În tot cazul, dacă asta e toata adaptarea, adică în prima zi mă scol la cinci dimineața, înseamnă că am recuperat deja 5-6 ore din 8 câte ar fi întregul decalaj. Cică la întors e mai greu cu acomodarea, dar asta e prea de viitor, pană în MX27 mai e cale lungă.
Drumul până în Frankfurt a fost chiar lejer, cu o escală la un Formule1 în Mannheim, cam 14 ore de condus, și apoi dimineața un rest de 80km până la parking-ul de lângă aeroport. Drumul l-am umplut cu Massive Attack întrerupt cu grație de lecțiile mele obsesive de Pimselur Spanish, la care Dan susținea că știe tot, de la telenovelele lu bunică-sa, până trebuia să zică singur de-alea cu "doresc să beau două beri" (probabil genul acesta de conversații, mai de birt,... nu apar prea des pe acolo). Afară de faptul că în civilizata germanie nu se acceptă chiar toate card-urile Mastercard, the damn machine refuzând să ne lase să plătim ultima tura de benzină altfel decât cache, totul a mers ață. Dan nu-și mai aducea aminte dimineața prea bine germana, așa că ne-am luat sandwich-uri doar din a doua încercare, în benzinărie: prima s-a soldat cu mirarea de a gasi înăuntrul pungii de hârtie doi cârnăței cu o chiflă, cred că nu ne-am dezmințit rasa în fața așprilor nemți: s-or fi prăpădit de râs la românii intrând vizibil flămânzi și care le fac teribila vânzare de două, douăă!... bucăți de cârnat cu piper!!! și pită!!
Cât privește tentativa noastră din recepția hotelului, nu-i așa, din nou nemțesc, care întreține parcarea nemțească, de a lăsa în custodie cardul de la mașină, am fost înghețați cu un răspuns de-aceeași naționalitate, citez din memorie: "ah, ne pare rău, dar nu am dori să dispară ceva din mașina dumneavoastră"... "Nu, n-ați înțeles, călătorim în Mexic, nimic ce e pe noi nu are cum să fie mai în siguranță decât în recepția dumneavoastră", "Ah, sigur, așa este, dar vrem să fim siguri că nu vă producem nici un fel de neplăceri"... Le cam reușea deja, de fapt, am întrerupt aici însă târguiala, i-am lasat cu privirile lor glaciale și am încercat dă mă consolez cu ideea că decât la "hoții" ăștia de patru stele din Germania, tot mai bine să am deschizătorul de mașină la mine.
La aeroport niciun incident, checkin pe locurile rezervate pe web, amândouă la fereastră, când la urmă: ne cheamă pe monitor la poartă să-și ceară scuze (deja obișnuit însă cu gândirea asta inversă a lor) dacă am putea cumva accepta, că vor să ne pună la business class. Haha! Am zis că ne luăm un moment de gândire, poate trebuia chiar să le cerem compensații adică stai putin ce-i cu bătaia asta de joc și cu lipsa de seriozitate? Lungă poveste, scurtă, am decis să nu ne supărăm prea tare și drept răsplată am zburat cu un Boeing747 douășpe ore jumate pe un scaun din Star Trek, cu vreo doi metri spațiu de dormit dacă îl întinzi, chinuiți de un media center propriu unde am stat pe câteva filme și ceva albume recente de muzică, și unde opțiunile de meniu erau în genul aspic de somon cu kaviar, file de cod cu legume verzi, medalion de gâscă proastă cu varză roșie, asta ca să ne mai revenim din atât de supărătorul masaj integrat în scaun. Nu cred că mai prind în această viață business class transatlantic dus cu 125 EUR de persoană, așa că am savurat din plin momentul.
Timpul a trecut neașteptat de repede, și-n cât alții, cu puțin noroc, fac drumul de la Timișoara la Constanța cu rapidul, noi am ajuns pe o altă parte a planetei, orbiți de orașul care nu se termină decat la orizont. Aeroportul e chiar "pe Corso" ca să zic așa, ce-i drept la un diametru de 80km nu prea se mai pune chiar cu seriozitate problema că unde e "centrul orașului": cum am picat din cer, mă repet, nu vedeam nicio margine de oraș, și singurele ce stricau marea de lumini erau niște mici coline scufundate în beznă. Odată debarcați, am trecut printr-o serie de proceduri de imigrare, cu multe ștampile și semnături, apoi un scanning interesant unde ne-am aflat temperatura în timp ce ne deplasam prin fața unui reader, iar pasagerii apăreau pe un ecran ca pete colorate în mișcare, fiecare având trecută temperatura... beeettoooon. Ne așteptam să li se blegească tot aparatul la cum arătau doi englezoi de care nu știam cum să ne mai ferim, de la aceeași coadă unde stăteam și noi, cărora le curgeau ochii și mucii de zici că erau din 28 days later, dar culmea nicio reacție (alarme? girofaruri? oameni în salopete?), așa că poate look-ul lor de ne băga în groază era doar vreo alergie la birocrație. Niciun porc în aeroport, aș zice că după ce era cu gripa la televiziunile germane (adică, Jesus, la toate televiziunile!!?) suntem într-un loc relativ sigur. Rata de îmbolnăviri din Spania este deja "peste", Portugalia e de mult în aer... Exceptând că nu ne vom linge pe degete în metrou, mergem cu chance favours the brave ones. Ah, să-mi aduceți aminte că azi e nu numai 13, ci și vineri.
Totul din bagaj s-a umflat puțin, suntem, cum spuneam, la 2240 înălțime, deși n-ai zice (e un podiș înalt). Fâsâie șampoanele. Yo me voy, cu tot cu spaniola mea crescută deja în ghiveci de zece zile, dar lasă că ne descurcăm, mexicanos este isteți și primitori. Salud!
Sunt asadar în Ciudad, de aceea 2200+ metri, șase dimineața, ziua de 13: mai mult decât fresh, doar cu un paznic vorbitor de espanol la parterul hotelului, care cred că n-a înțeles el foarte bine ce tot spun eu cu "el jet-lag, entiende?"... E ca naiba de frig dimineața, 7 grade afară cred, iar în hotel doar cu puțin mai multe, n-au calorifere ci niște încălzitoare pe priză, deci înghețul ăsta probabil face parte din lucrurile pe care preferă să nu le observe? Ziua, ce-i drept, se fac 23 de grade, urmărim cu atenție acum prognozele ca să știm dacă înainte de altceva să nu facem o tură de shopping de haine groase. În tot cazul, dacă asta e toata adaptarea, adică în prima zi mă scol la cinci dimineața, înseamnă că am recuperat deja 5-6 ore din 8 câte ar fi întregul decalaj. Cică la întors e mai greu cu acomodarea, dar asta e prea de viitor, pană în MX27 mai e cale lungă.
Drumul până în Frankfurt a fost chiar lejer, cu o escală la un Formule1 în Mannheim, cam 14 ore de condus, și apoi dimineața un rest de 80km până la parking-ul de lângă aeroport. Drumul l-am umplut cu Massive Attack întrerupt cu grație de lecțiile mele obsesive de Pimselur Spanish, la care Dan susținea că știe tot, de la telenovelele lu bunică-sa, până trebuia să zică singur de-alea cu "doresc să beau două beri" (probabil genul acesta de conversații, mai de birt,... nu apar prea des pe acolo). Afară de faptul că în civilizata germanie nu se acceptă chiar toate card-urile Mastercard, the damn machine refuzând să ne lase să plătim ultima tura de benzină altfel decât cache, totul a mers ață. Dan nu-și mai aducea aminte dimineața prea bine germana, așa că ne-am luat sandwich-uri doar din a doua încercare, în benzinărie: prima s-a soldat cu mirarea de a gasi înăuntrul pungii de hârtie doi cârnăței cu o chiflă, cred că nu ne-am dezmințit rasa în fața așprilor nemți: s-or fi prăpădit de râs la românii intrând vizibil flămânzi și care le fac teribila vânzare de două, douăă!... bucăți de cârnat cu piper!!! și pită!!
Cât privește tentativa noastră din recepția hotelului, nu-i așa, din nou nemțesc, care întreține parcarea nemțească, de a lăsa în custodie cardul de la mașină, am fost înghețați cu un răspuns de-aceeași naționalitate, citez din memorie: "ah, ne pare rău, dar nu am dori să dispară ceva din mașina dumneavoastră"... "Nu, n-ați înțeles, călătorim în Mexic, nimic ce e pe noi nu are cum să fie mai în siguranță decât în recepția dumneavoastră", "Ah, sigur, așa este, dar vrem să fim siguri că nu vă producem nici un fel de neplăceri"... Le cam reușea deja, de fapt, am întrerupt aici însă târguiala, i-am lasat cu privirile lor glaciale și am încercat dă mă consolez cu ideea că decât la "hoții" ăștia de patru stele din Germania, tot mai bine să am deschizătorul de mașină la mine.
La aeroport niciun incident, checkin pe locurile rezervate pe web, amândouă la fereastră, când la urmă: ne cheamă pe monitor la poartă să-și ceară scuze (deja obișnuit însă cu gândirea asta inversă a lor) dacă am putea cumva accepta, că vor să ne pună la business class. Haha! Am zis că ne luăm un moment de gândire, poate trebuia chiar să le cerem compensații adică stai putin ce-i cu bătaia asta de joc și cu lipsa de seriozitate? Lungă poveste, scurtă, am decis să nu ne supărăm prea tare și drept răsplată am zburat cu un Boeing747 douășpe ore jumate pe un scaun din Star Trek, cu vreo doi metri spațiu de dormit dacă îl întinzi, chinuiți de un media center propriu unde am stat pe câteva filme și ceva albume recente de muzică, și unde opțiunile de meniu erau în genul aspic de somon cu kaviar, file de cod cu legume verzi, medalion de gâscă proastă cu varză roșie, asta ca să ne mai revenim din atât de supărătorul masaj integrat în scaun. Nu cred că mai prind în această viață business class transatlantic dus cu 125 EUR de persoană, așa că am savurat din plin momentul.
Timpul a trecut neașteptat de repede, și-n cât alții, cu puțin noroc, fac drumul de la Timișoara la Constanța cu rapidul, noi am ajuns pe o altă parte a planetei, orbiți de orașul care nu se termină decat la orizont. Aeroportul e chiar "pe Corso" ca să zic așa, ce-i drept la un diametru de 80km nu prea se mai pune chiar cu seriozitate problema că unde e "centrul orașului": cum am picat din cer, mă repet, nu vedeam nicio margine de oraș, și singurele ce stricau marea de lumini erau niște mici coline scufundate în beznă. Odată debarcați, am trecut printr-o serie de proceduri de imigrare, cu multe ștampile și semnături, apoi un scanning interesant unde ne-am aflat temperatura în timp ce ne deplasam prin fața unui reader, iar pasagerii apăreau pe un ecran ca pete colorate în mișcare, fiecare având trecută temperatura... beeettoooon. Ne așteptam să li se blegească tot aparatul la cum arătau doi englezoi de care nu știam cum să ne mai ferim, de la aceeași coadă unde stăteam și noi, cărora le curgeau ochii și mucii de zici că erau din 28 days later, dar culmea nicio reacție (alarme? girofaruri? oameni în salopete?), așa că poate look-ul lor de ne băga în groază era doar vreo alergie la birocrație. Niciun porc în aeroport, aș zice că după ce era cu gripa la televiziunile germane (adică, Jesus, la toate televiziunile!!?) suntem într-un loc relativ sigur. Rata de îmbolnăviri din Spania este deja "peste", Portugalia e de mult în aer... Exceptând că nu ne vom linge pe degete în metrou, mergem cu chance favours the brave ones. Ah, să-mi aduceți aminte că azi e nu numai 13, ci și vineri.
Totul din bagaj s-a umflat puțin, suntem, cum spuneam, la 2240 înălțime, deși n-ai zice (e un podiș înalt). Fâsâie șampoanele. Yo me voy, cu tot cu spaniola mea crescută deja în ghiveci de zece zile, dar lasă că ne descurcăm, mexicanos este isteți și primitori. Salud!
Wednesday, August 26, 2009
Stuck In a Moment You Can't Get Out Of
Ultimul soricel a fost probabil un mare fan U2.
Dupa ce mi-a pasat sa nu stea in masina mai multe ore, ca sa nu fie gata copt cand ajung acasa, mi-a facut figura... Ce-i drept caldura era mare, si l-am tinut pana mai noaptea pe balcon.
Pe la ora 22 gata hai sa hranim cainele. Cand deschid cutia,... Nu!, soarecele nu lipsea,... (asta intreaba toata lumea cu o licarire de speranta, la faza asta a povestii), ci statea nemiscat si se uita ca un idiot la mine cu ochii lui rosii (blanzi?).
Cum de obicei sunt circumspect, mai teama fiindu-mi ca ma musca patrupezii decat zeropedul meu verde, i-am suflat in nas, l-am scuturat, l-am luat cu pensa de coada,... pauza. Vreau sa zic era viu, deosebesc inca un soarece viu de unul care a dat coltul, insa asta imita, ori se transformase in,... un tetraplegic demn de mila.
Ori s-a conectat la vreun flux cognitiv universal de unde a aflat cam ce s-a intamplat in ultimele saptamani cu stramosii lui, cand au fost scosi din cutie, ori, mai simplu, l-a dat gata caldura si emotia de-a sta intr-o cutie intunecoasa.
Asa incat n-am avut de ales. Cum astalaltul nu simte prada atunci cand nu se misca, iar prada statea pe crenguta ca o vrabie lesinata, l-am apucat cu hotarare cu pensa si i l-am fluturat pe la nas campionului. Dupa vreo douazeci de secunde, sub privirea mea admirativa, l-a apucat ca un adevarat catel, nevenindu-mi sa cred cat poate fi de delicat, fara sa se repeada, fara sa smuceasca.
Asadar, mai putin si trecem la chestii mai complicate: cum ne facea sa izbucnim in ras mai pe la inceputuri baietelul unui coleg de lucru, care (acasa avand un labrador galben), ne intreba cu inocenta daca sarpele nu se joaca cu mingea!
Cam asta povestea cu ultima gustare.
Dupa ce mi-a pasat sa nu stea in masina mai multe ore, ca sa nu fie gata copt cand ajung acasa, mi-a facut figura... Ce-i drept caldura era mare, si l-am tinut pana mai noaptea pe balcon.
Pe la ora 22 gata hai sa hranim cainele. Cand deschid cutia,... Nu!, soarecele nu lipsea,... (asta intreaba toata lumea cu o licarire de speranta, la faza asta a povestii), ci statea nemiscat si se uita ca un idiot la mine cu ochii lui rosii (blanzi?).
Cum de obicei sunt circumspect, mai teama fiindu-mi ca ma musca patrupezii decat zeropedul meu verde, i-am suflat in nas, l-am scuturat, l-am luat cu pensa de coada,... pauza. Vreau sa zic era viu, deosebesc inca un soarece viu de unul care a dat coltul, insa asta imita, ori se transformase in,... un tetraplegic demn de mila.
Ori s-a conectat la vreun flux cognitiv universal de unde a aflat cam ce s-a intamplat in ultimele saptamani cu stramosii lui, cand au fost scosi din cutie, ori, mai simplu, l-a dat gata caldura si emotia de-a sta intr-o cutie intunecoasa.
Asa incat n-am avut de ales. Cum astalaltul nu simte prada atunci cand nu se misca, iar prada statea pe crenguta ca o vrabie lesinata, l-am apucat cu hotarare cu pensa si i l-am fluturat pe la nas campionului. Dupa vreo douazeci de secunde, sub privirea mea admirativa, l-a apucat ca un adevarat catel, nevenindu-mi sa cred cat poate fi de delicat, fara sa se repeada, fara sa smuceasca.
Asadar, mai putin si trecem la chestii mai complicate: cum ne facea sa izbucnim in ras mai pe la inceputuri baietelul unui coleg de lucru, care (acasa avand un labrador galben), ne intreba cu inocenta daca sarpele nu se joaca cu mingea!
Cam asta povestea cu ultima gustare.
Tuesday, June 2, 2009
Dune 3 - Aswan High Dam
Barajul are 980 de metri latime la baza, si 40 la varf, cu o inaltime de 111m. Volumul este de 17 ori al Marii Piramide.
Fixatie a lui Nasser, rod al prieteniei cu rusii, terminat in 1971, dupa 11 ani de lucrari. Fara el, Egiptul ar fi cu totul diferit astazi (4200 de km patrati de desert au fost transformati in teren cultivat).
Obiectiv de maxima importanta (o eventuala distrugere ar spala in Mediterana cam intreaga vale a Nilului), e pazit de pe dealurile invecinate de instalatii anti-aircraft, iar accesul e controlat cu maxima strictete. Amenintarile israelienilor din 1967 si 1973 n-au fost uitate. Nu se sfiesc sa taie, totusi, bilete pentru turisti: masinile au insa permisiunea de a opri doar pe o portiune de 100-200 metri, in centrul barajului.
Intreaga lungime este de 3,9 km.
Fixatie a lui Nasser, rod al prieteniei cu rusii, terminat in 1971, dupa 11 ani de lucrari. Fara el, Egiptul ar fi cu totul diferit astazi (4200 de km patrati de desert au fost transformati in teren cultivat).
Obiectiv de maxima importanta (o eventuala distrugere ar spala in Mediterana cam intreaga vale a Nilului), e pazit de pe dealurile invecinate de instalatii anti-aircraft, iar accesul e controlat cu maxima strictete. Amenintarile israelienilor din 1967 si 1973 n-au fost uitate. Nu se sfiesc sa taie, totusi, bilete pentru turisti: masinile au insa permisiunea de a opri doar pe o portiune de 100-200 metri, in centrul barajului.
Intreaga lungime este de 3,9 km.
Monday, May 25, 2009
Dune 2 - Downtown
Cum m-am mutat in "downtown",... altul e ritmul.
E greu sa pretinzi ca strazile sunt "asa cum le stim noi", intr-un oras cu douazeci de milioane de locuitori. Daca ma tin nervii, ies la 10 seara, dar atunci e vacarmul cel mai infernal. Magazinele sunt deschise si in fiecare se aude o alta muzica, iar trotuarele sunt inundate de un puhoi de oameni in miscare. Majoritatea fac shopping: totul e deschis minim pana la miezul noptii, dar unele centre pana mult mai tarziu. Cel mai probabil o reminiscenta a Ramadan-ului, cand totul e pe invers: ziua totul e mort, post la mancare, fumat si bautura, iar dupa apus, chef si cumparaturi.
Asta n-ar fi nimic, dar umbla cu plozii in carca, la orele alea!! Care nu-s molesiti deloc, ci miorlaie dupa papusile din vitrina, sar pe langa tine, indraznesc sa te strige sau, din contra, se ascund rusinati dupa fustele mamelor.
Pe la miezul noptii lucrurile se mai potolesc. Nici macar inghetata nu se mai vinde. Se poate iesi fara sa freci umerii cu toata lumea. Claxoanele se mai potolesc. The city that never sleeps grows tired.
E greu sa pretinzi ca strazile sunt "asa cum le stim noi", intr-un oras cu douazeci de milioane de locuitori. Daca ma tin nervii, ies la 10 seara, dar atunci e vacarmul cel mai infernal. Magazinele sunt deschise si in fiecare se aude o alta muzica, iar trotuarele sunt inundate de un puhoi de oameni in miscare. Majoritatea fac shopping: totul e deschis minim pana la miezul noptii, dar unele centre pana mult mai tarziu. Cel mai probabil o reminiscenta a Ramadan-ului, cand totul e pe invers: ziua totul e mort, post la mancare, fumat si bautura, iar dupa apus, chef si cumparaturi.
Asta n-ar fi nimic, dar umbla cu plozii in carca, la orele alea!! Care nu-s molesiti deloc, ci miorlaie dupa papusile din vitrina, sar pe langa tine, indraznesc sa te strige sau, din contra, se ascund rusinati dupa fustele mamelor.
Pe la miezul noptii lucrurile se mai potolesc. Nici macar inghetata nu se mai vinde. Se poate iesi fara sa freci umerii cu toata lumea. Claxoanele se mai potolesc. The city that never sleeps grows tired.
Tuesday, May 19, 2009
Oasis 1 - Vienna
Plecarea a fost cea mai precipitata din istorie... dupa ce cu o zi inainte stiam ca voi zbura doar miercuri, s-a dovedit ca nu sunt bilete pe ruta Timisoara-Viena, si ca ar fi bine sa o iau la picior mai din timp. Adica,... in cateva ore, astazi!! Abia am ajuns sa-mi strang obectele de pe la lucru si sa-mi mai copiez niste documente pe laptop, ca a trebuit sa fug... cu un plan ambitios de a ma si tunde in centru.
Am aruncat de-a valma in bagaj ce chiloti am apucat, socotind la repezeala pe cate zile ar fi ideal sa stau curat, am pus un teanc gros de tricouri, slipul si niste pantofi - ce-am zis eu ca dau mai bine in desert, am turnat apa la sarpe si i-am pus aparatele pe mod automat, nu ne-am pupat si nimic ci am luat-o la goana pe scari, pana la masina... lucru,... parcat... verificat mailul rapid inca o data,... asigurare medicala,... zbor?
Pe drumul spre aeroport mi s-a facut negru in fata ochilor, ati fi aparate daca nu stiti nodul acela in gat cand realizezi ca n-ai pus "ce era mai important" - ei bine in cazul meu a fost blestematul de incarcator de laptop! Telefon urgent, mi-am dat trei secunde de gandire sa-mi dau seama cine ar putea conduce cel mai repede pe urmele taximetristului, catre aeroport,... decizia a fost rapida: Bogdan... now!!
Nici macar el insa,... nu s-a putut pune cu furtuna ce venea dinspre west,... avionul a trebuit sa plece inainte de ora planificata, incarcatorul a ramas la sol. Mai nasol ca niciun zbor nu ajungea pana a plecarea mea de a doua zi catre Cairo, asa ca urma sa ma descurc, cumva... la fata locului: ori scoteam din piatra seaca ceva scula compatibila, ori inventam rapid un panou solar pentru soarele Egiptului, la care sa-mi fac deci mailurile sa curga si scripturile sa se invioreze.
Asa incat, cu stomacul strans, n-a fost cel mai placut zbor,... am luat un tren pana in centrul Vienei, unde, la o distanta de doua statii de metrou mi-am gasit hotelul cu nume duios Carlton Opera Wien. Cochet si strans pe corp, cu un lift de epoca unde la urcare usile etajelor fugeau cu viteza frecandu-ti genunchii, si cu un mic dejun decent, a meritat linistit cei cincizeci de euro pe o noapte.
Pana am ajuns pe jos in cealalta parte a centrului, alunecand pe langa cladirile ce se aplecau deasupra mea cu priviri severe, am mancat ceea ce s-ar putea numi decent un kilogram de inghetata, incat la intors am luat metroul. De altfel se facuse destul de tarziu, si ziua ce urma se anunta din nou una pe fuga,...
Am aruncat de-a valma in bagaj ce chiloti am apucat, socotind la repezeala pe cate zile ar fi ideal sa stau curat, am pus un teanc gros de tricouri, slipul si niste pantofi - ce-am zis eu ca dau mai bine in desert, am turnat apa la sarpe si i-am pus aparatele pe mod automat, nu ne-am pupat si nimic ci am luat-o la goana pe scari, pana la masina... lucru,... parcat... verificat mailul rapid inca o data,... asigurare medicala,... zbor?
Pe drumul spre aeroport mi s-a facut negru in fata ochilor, ati fi aparate daca nu stiti nodul acela in gat cand realizezi ca n-ai pus "ce era mai important" - ei bine in cazul meu a fost blestematul de incarcator de laptop! Telefon urgent, mi-am dat trei secunde de gandire sa-mi dau seama cine ar putea conduce cel mai repede pe urmele taximetristului, catre aeroport,... decizia a fost rapida: Bogdan... now!!
Nici macar el insa,... nu s-a putut pune cu furtuna ce venea dinspre west,... avionul a trebuit sa plece inainte de ora planificata, incarcatorul a ramas la sol. Mai nasol ca niciun zbor nu ajungea pana a plecarea mea de a doua zi catre Cairo, asa ca urma sa ma descurc, cumva... la fata locului: ori scoteam din piatra seaca ceva scula compatibila, ori inventam rapid un panou solar pentru soarele Egiptului, la care sa-mi fac deci mailurile sa curga si scripturile sa se invioreze.
Asa incat, cu stomacul strans, n-a fost cel mai placut zbor,... am luat un tren pana in centrul Vienei, unde, la o distanta de doua statii de metrou mi-am gasit hotelul cu nume duios Carlton Opera Wien. Cochet si strans pe corp, cu un lift de epoca unde la urcare usile etajelor fugeau cu viteza frecandu-ti genunchii, si cu un mic dejun decent, a meritat linistit cei cincizeci de euro pe o noapte.
Pana am ajuns pe jos in cealalta parte a centrului, alunecand pe langa cladirile ce se aplecau deasupra mea cu priviri severe, am mancat ceea ce s-ar putea numi decent un kilogram de inghetata, incat la intors am luat metroul. De altfel se facuse destul de tarziu, si ziua ce urma se anunta din nou una pe fuga,...
Saturday, January 31, 2009
Asta seara, Prince Mircea
Podgorie : Vanju Mare
Culoare : Rosu
Fel : Sec
Soi : Merlot
An : 2005
Tara : Romania
Capacitate : 0.75 l
Alcool : 13.50%
Producator: Vinarte
Buchet si aroma: intens, persistent, fin, eteric.
Gust: sec, cald, proaspat, usor taninos, savuros, cu corp, echilibrat.
Maturat in barrique de stejar 6 luni, invechit in sticle 12 luni.
Se serveste la temperatura de 18 C.
Sunday, January 25, 2009
Saturday, December 6, 2008
Tuesday, December 2, 2008
Wink
Pentru a suta oara: serpii chiar NU au pleoape! Serpii NU dorm, serpii NU inchid ochii, serpii NU va scapa din priviri :)
Sunday, November 30, 2008
Drowned Snake World
Hey! Long time, no see. Cum n-am avut raspunsuri sa ma motiveze, m-am lenevit.
Pana imi vine inspiratia sa scriu inca un capitol retrospectiv pe label-ul boa, sa va zic ce-a mai facut recent.
Acu vreo trei zile ma uit seara: era pornit in expeditie,... cred ca spatiul asta de juma de metru cub nici nu-l poate memora tot, incat daca intoarce capul mai napoi e mereu o surpriza:
- wow! o crenguta!
- oh! o frunzulita! era aici?
- oare unde ma gasesc?
- oare mai e mult pana la Amazon? etc.
Dar nah, la cat de proaste animale sunt si serpii, totusi nu l-a lovit Alzheimer-ul, deci stie macar unde e apa de baut. Asadar l-am gasit cu capul in cascada, sugand din baltuta. Si sta, si sta, si isi baga capul mai mult pe sub piatra acolo,...
Si a sezut cu capul in cascada juma de ora,... numa el si mintea lui stiu la ce s-o fi uitat atata, de ma gandeam se ineaca, i s-a urat cu viata, a adormit?
Dupa ce si-a terminat inhalatiile si limpezitul pe par, a plecat tot singur de acolo.
Asa ca intelegeti, animalele astea sunt facute cu mult timp si nu se plictisesc niciodata :) deci il las in ritmul lui...
Afara de toate astea, ca ziceam ce-a mai facut, pe lista e si un c..ca mare asta noapte.
Pana imi vine inspiratia sa scriu inca un capitol retrospectiv pe label-ul boa, sa va zic ce-a mai facut recent.
Acu vreo trei zile ma uit seara: era pornit in expeditie,... cred ca spatiul asta de juma de metru cub nici nu-l poate memora tot, incat daca intoarce capul mai napoi e mereu o surpriza:
- wow! o crenguta!
- oh! o frunzulita! era aici?
- oare unde ma gasesc?
- oare mai e mult pana la Amazon? etc.
Dar nah, la cat de proaste animale sunt si serpii, totusi nu l-a lovit Alzheimer-ul, deci stie macar unde e apa de baut. Asadar l-am gasit cu capul in cascada, sugand din baltuta. Si sta, si sta, si isi baga capul mai mult pe sub piatra acolo,...
Si a sezut cu capul in cascada juma de ora,... numa el si mintea lui stiu la ce s-o fi uitat atata, de ma gandeam se ineaca, i s-a urat cu viata, a adormit?
Dupa ce si-a terminat inhalatiile si limpezitul pe par, a plecat tot singur de acolo.
Asa ca intelegeti, animalele astea sunt facute cu mult timp si nu se plictisesc niciodata :) deci il las in ritmul lui...
Tuesday, November 18, 2008
The Shot
Am facut-o si pe asta: medicamentul anti-paraziti.
In primul rand ca Panacur se vinde in tub de 24g. Un tub = doza pentru un cal de 600kg. Not funny, avand in vedere ca serpele meu are 0,980 pe masurate.
Am exersat regula de trei-simpla cum n-am mai exersat-o din a sasea, apoi am fugit dupa cele mai mici seringi de la SensiBlu. Totul a palit, oricum, in fata problemei finale: cum i-l bag pe gat? De partea mea era doar faptul ca n-a mai primit nimic de trei saptamani si jumatate, deci cred ca puteam sa i-l pun si pe un stick USB, si l-ar fi inghitit (cu conditiile: stick-ul USB sa fie cald si sa se miste prin terariu).
Pregatit de aseara, intr-o cutie de plastic, avem una bucata soarec (nume de cod 005). The vet mi-a transmis clar ca NU trebuie sa ii dam soarecului sa inghita Panacur-ul, pentru ca ar putea interactiona cu sugurile gastrice dinauntru. Asa incat, cu un ac, cel mai gros, am incercat atata cat ma lasa si 005 sa-l manipulez, sa-i injectez medicamentul sub piele. Cum ma pricep la injectii cam tot atata cat stiu sa strunjesc in aluminiu, acul mi-a trecut de doua ori prin piele, incat la final 005 era improscat pe spinare cu o pasta alba, cu un usor miros de petrol. L-am uns bine si i-am dat drumul asa pe circuit,...
E vorba ca atata i-a fost de foame, ca n-a mai mirosit si comentat nimic. Din fericire: pentru ca soarecul incepuse deja sa se linga pe blana, spre groaza audientei (si nu c-ar fi avut pe el o doza cat pentru un animal de-un kil - iar 005 era cam departe de aceasta greutate).
Totul a fost in regula pana la urma: prima doza de anti-goange a ajuns la destinatie.
In primul rand ca Panacur se vinde in tub de 24g. Un tub = doza pentru un cal de 600kg. Not funny, avand in vedere ca serpele meu are 0,980 pe masurate.
Am exersat regula de trei-simpla cum n-am mai exersat-o din a sasea, apoi am fugit dupa cele mai mici seringi de la SensiBlu. Totul a palit, oricum, in fata problemei finale: cum i-l bag pe gat? De partea mea era doar faptul ca n-a mai primit nimic de trei saptamani si jumatate, deci cred ca puteam sa i-l pun si pe un stick USB, si l-ar fi inghitit (cu conditiile: stick-ul USB sa fie cald si sa se miste prin terariu).
Pregatit de aseara, intr-o cutie de plastic, avem una bucata soarec (nume de cod 005). The vet mi-a transmis clar ca NU trebuie sa ii dam soarecului sa inghita Panacur-ul, pentru ca ar putea interactiona cu sugurile gastrice dinauntru. Asa incat, cu un ac, cel mai gros, am incercat atata cat ma lasa si 005 sa-l manipulez, sa-i injectez medicamentul sub piele. Cum ma pricep la injectii cam tot atata cat stiu sa strunjesc in aluminiu, acul mi-a trecut de doua ori prin piele, incat la final 005 era improscat pe spinare cu o pasta alba, cu un usor miros de petrol. L-am uns bine si i-am dat drumul asa pe circuit,...E vorba ca atata i-a fost de foame, ca n-a mai mirosit si comentat nimic. Din fericire: pentru ca soarecul incepuse deja sa se linga pe blana, spre groaza audientei (si nu c-ar fi avut pe el o doza cat pentru un animal de-un kil - iar 005 era cam departe de aceasta greutate).
Totul a fost in regula pana la urma: prima doza de anti-goange a ajuns la destinatie.
Monday, November 3, 2008
Emerald Rainbow
M-am mai uitat la saracutul din poza de pe net, ori s-a parlit la nas ori s-a batut cu vecinii de bloc. Exemplarul este in Zoo Schmiding. Irizatiile sunt interesante.Sunday, November 2, 2008
Jaws in Town
E timpul pentru un nou episod!
Cu zidurile si terariul, treaca-mearga: dar animalutzul? Coralul a aparut foarte rapid in peisaj! Sursa noastra avea doar in perioada de primavara animale disponibile, si dupa cum Ramunc avea un transport organizat, am pus si ceva verdetzuri pe lista de cumparaturi. Nici n-ajunsesem sa ma dezmeticesc bine din decizia luata, ca intr-o dupa-amiaza am fost chemat in mare graba la imparatie sa ne uitam la minunea de serpe.
Fara prea mult stres de la transport, statea cuminte in sacul de panza si dadea cu nasul sa iasa la aer. Dupa o scurta examinare a gurii si a dintilor, decizia a fost unanima si executata in zece secunde: animalul asta n-are ce cauta decat in terariu, ferecat cu patru lacate. In fine, cred ca terariul de carantina avea doar doua... cert e ca dintisorii lui,... pana cauciucului...
Dupa cum poate stiti, boa de smarald are cei mai mari dinti raportat la dimensiuni, dintre serpii neveninosi. Dupa o scurta rasfoire prin carti si net, cifra este de "up to 1.5inch"=3.7cm. Asta la un sarpe ce ajunge la doar 2.5m lungime. Daca tot m-am apucat, sa va mai spun cate ceva despre ei: specia este exclusiv arboricola - din accidente, momente de rataciri si spirit de aventura, poate s-o mai gasi vreunul si pe sol, dar in mediul natural foarte rar. Traieste in America de Sud, in paduri tropicale din zone joase - cu o distributie geografica din Columbia, Venezuela si statele Guyana, pana la o limita sudica undeva in Brazilia. Exista mai multe varietati, sa zicem 5, dar cele mai comune sunt doua: Guyana Shield si Amazon Basin. Se vorbeste despre el ca fiind unul din cei mai frumosi serpi: culoarea este verde cu pete albe, iar burta galbena. Petele sunt distincte si mult mai pronuntate la varietatea Guyana Shield, in vreme ce Amazon Basin are practic o dunga alba pe spinare, ce uneste petele intre ele. Nuanta, dispunerea solzilor, temperamentul - sunt cateva alte criterii dupa care se pot distinge subspeciile (inca neoficiale). Animalul este nocturn, aproape intreaga zi stand incolacit in pozitia specifica pe cate o creanga. Vaneaza tot ce misca: doar pentru ca sta in copac nu inseamna ca zboara dupa pasari si lilieci, ba chiar predominant se hranesc cu mamifere mici. Tot o postura specifica este si cea de atac, atarnand cu corpul in forma unor anse - pentru a se putea intinde cu rapiditate. De regula isi pastreaza coada invartita o tura sau doua peste o craca: evident, pentru a nu cadea in cap. Vederea nocturna este ajutata si de senzorii infrared de pe marginea gurii, din fosele termoreceptoare (care, asadar, nu se gasesc acolo doar pentru a imita un design de BMW Z3 ;) ).
Cam asta despre corallus in mediul lui natural. Noul nostru prieten se gasea insa intre peretii unui borcan de carantina, iar noi nu ne mai puteam dezlipi ochii de pe el. Desi,... "avea cu ce",... n-a dat niciun semn de agresivitate sau iritare. Trebuie inteles ca aceasta ar fi exceptia de la regula! - boa de smarald sunt in general cu temperament navalnic, animale care te tin la respect - sigur ca poti ignora aceasta realitate si sa-l dragalesti ca pe un piton regal, dar de ce sa nu folosesti un capsator mare in loc? Se spune ca o muscatura de la un astfel de sarpe n-o vei uita-o prea curand.
Dar al nostru si-a luat rapid casa temporara in primire, in vreme ce alaturi fierastraiele si bormasinile au inceput sa lucreze la cea "pe bune".
Iata doua link-uri cu pozitiile despre care vorbeam:
- pozitia de repaos (chiar daca in poza nu e cel mai sanatos animal pe care l-ati vazut...)
- pozitia de atac
c u later
Fara prea mult stres de la transport, statea cuminte in sacul de panza si dadea cu nasul sa iasa la aer. Dupa o scurta examinare a gurii si a dintilor, decizia a fost unanima si executata in zece secunde: animalul asta n-are ce cauta decat in terariu, ferecat cu patru lacate. In fine, cred ca terariul de carantina avea doar doua... cert e ca dintisorii lui,... pana cauciucului...
Dupa cum poate stiti, boa de smarald are cei mai mari dinti raportat la dimensiuni, dintre serpii neveninosi. Dupa o scurta rasfoire prin carti si net, cifra este de "up to 1.5inch"=3.7cm. Asta la un sarpe ce ajunge la doar 2.5m lungime. Daca tot m-am apucat, sa va mai spun cate ceva despre ei: specia este exclusiv arboricola - din accidente, momente de rataciri si spirit de aventura, poate s-o mai gasi vreunul si pe sol, dar in mediul natural foarte rar. Traieste in America de Sud, in paduri tropicale din zone joase - cu o distributie geografica din Columbia, Venezuela si statele Guyana, pana la o limita sudica undeva in Brazilia. Exista mai multe varietati, sa zicem 5, dar cele mai comune sunt doua: Guyana Shield si Amazon Basin. Se vorbeste despre el ca fiind unul din cei mai frumosi serpi: culoarea este verde cu pete albe, iar burta galbena. Petele sunt distincte si mult mai pronuntate la varietatea Guyana Shield, in vreme ce Amazon Basin are practic o dunga alba pe spinare, ce uneste petele intre ele. Nuanta, dispunerea solzilor, temperamentul - sunt cateva alte criterii dupa care se pot distinge subspeciile (inca neoficiale). Animalul este nocturn, aproape intreaga zi stand incolacit in pozitia specifica pe cate o creanga. Vaneaza tot ce misca: doar pentru ca sta in copac nu inseamna ca zboara dupa pasari si lilieci, ba chiar predominant se hranesc cu mamifere mici. Tot o postura specifica este si cea de atac, atarnand cu corpul in forma unor anse - pentru a se putea intinde cu rapiditate. De regula isi pastreaza coada invartita o tura sau doua peste o craca: evident, pentru a nu cadea in cap. Vederea nocturna este ajutata si de senzorii infrared de pe marginea gurii, din fosele termoreceptoare (care, asadar, nu se gasesc acolo doar pentru a imita un design de BMW Z3 ;) ).
Cam asta despre corallus in mediul lui natural. Noul nostru prieten se gasea insa intre peretii unui borcan de carantina, iar noi nu ne mai puteam dezlipi ochii de pe el. Desi,... "avea cu ce",... n-a dat niciun semn de agresivitate sau iritare. Trebuie inteles ca aceasta ar fi exceptia de la regula! - boa de smarald sunt in general cu temperament navalnic, animale care te tin la respect - sigur ca poti ignora aceasta realitate si sa-l dragalesti ca pe un piton regal, dar de ce sa nu folosesti un capsator mare in loc? Se spune ca o muscatura de la un astfel de sarpe n-o vei uita-o prea curand.
Dar al nostru si-a luat rapid casa temporara in primire, in vreme ce alaturi fierastraiele si bormasinile au inceput sa lucreze la cea "pe bune".
Iata doua link-uri cu pozitiile despre care vorbeam:
- pozitia de repaos (chiar daca in poza nu e cel mai sanatos animal pe care l-ati vazut...)
- pozitia de atac
c u later
Saturday, October 18, 2008
Off it Went
Am avut dreptate. Dupa vreo zece zile de letargie, in timp ce aveam niste prieteni la mine, s-a coborat de pe creanga si si-a dat jos pielea, in doar cateva zeci de minute.
Hai sa ne intelegem, pentru cateva vizitatoare ale forumului: NU se pot face manusi, posete, pantofi, din pielea de pe un sarpe, atunci cand naparleste: isi da jos doar un strat subtire si transparent, cam ca si pielea arsa la plaja, vara.
Reptilele, de preferinta, isi dau jos pielea intr-o singura bucata - daca animalul se chinuieste si pielea se jupoaie in fasii, e semn de probleme, cel mai probabil deshidratare. Pentru a usura procesul, oarecum traumatizant pentru ei, pe parcursul celor cateva zile de pregatire se mareste umiditatea in terariu. Serpii au pielea si peste ochi, ba chiar e mai groasa acolo, ca niste "capacele". In timp ce se pregatesc de naparlire, intre stratul care urmeaza sa il dea jos si noul strat format dedesupt se secreta un lichid lubrifiant - acesta e motivul pentru care ochii sunt tulburi la un moment dat, si pielea capata un aspect laptos.
Iata si o alta abordare:
Hai sa ne intelegem, pentru cateva vizitatoare ale forumului: NU se pot face manusi, posete, pantofi, din pielea de pe un sarpe, atunci cand naparleste: isi da jos doar un strat subtire si transparent, cam ca si pielea arsa la plaja, vara.
Reptilele, de preferinta, isi dau jos pielea intr-o singura bucata - daca animalul se chinuieste si pielea se jupoaie in fasii, e semn de probleme, cel mai probabil deshidratare. Pentru a usura procesul, oarecum traumatizant pentru ei, pe parcursul celor cateva zile de pregatire se mareste umiditatea in terariu. Serpii au pielea si peste ochi, ba chiar e mai groasa acolo, ca niste "capacele". In timp ce se pregatesc de naparlire, intre stratul care urmeaza sa il dea jos si noul strat format dedesupt se secreta un lichid lubrifiant - acesta e motivul pentru care ochii sunt tulburi la un moment dat, si pielea capata un aspect laptos.
Iata si o alta abordare:
Monday, October 13, 2008
Really Pissed Off Snake
De cateva zile e cu curu-n sus.
Pufaie cand il pulverizez cu apa (si uneori biciuie cu coada), iar de patru nopti nu s-a mai dat jos de pe craca. L-am prins intr-una din zile cu ochii tulburi, deci as zice ca urmeaza sa naparleasca.
Pufaie cand il pulverizez cu apa (si uneori biciuie cu coada), iar de patru nopti nu s-a mai dat jos de pe craca. L-am prins intr-una din zile cu ochii tulburi, deci as zice ca urmeaza sa naparleasca.
Subscribe to:
Posts (Atom)
