Alternativele pe masina sunt urmatoarele. Sa dorm: sunt aproximativ obisnuit cu claxoanele din jurul meu dar de asta tot n-as putea spune ca e o fericire sa te zgaltaie din atipeala vreo trompeta... Sa scriu fault report la metode, ca ieri :)
Azi m-am gandit sa-i descriu Adelei paleta coloristica indiana, sau, in fine, cu ce mi-au fost gadilate conurile in ultima vreme. Sper ca n-o gafez si pentru vederea diurna sa fie de fapt bastonasele.
Des,ertul a fost breathtaking pentru mine: aceasta s-a intamplat in primele ore dupa plecare, zburam deja de ore bune si eram in zona Arabiei Saudite, atipisem, si m-am trezit cu fata invelita intr-o lumina rosie. Soarele apunea, cerul era purpuriu, iar sub noi, fara nici un nor, defila o alta planeta. Senzatia ca am parasit Terra era indoielnica doar atunci cand vreun musuroi de luminite aparea la zeci de kilometri distanta, vreo oaza aparent nelegata de niciun fir sau drum, dar altfel dunele prelinse pe langa stanci nu lasau semnul vietii sa se observe.
Avioanele, si asta am sesizat in Bangalore seara, au aripa stanga marcata cu un bec rosu in varf. Asta daca vreodata sunteti vreodata in linie cu vreun astfel de aparat, pentru a dobandi certitudinea ca se indeparteaza si nu, par contre, vine drept. Pe aici nu esti departe de astfel de experiente, daca nu v-am spus va zic acum: aeroportul e in zona centrala a orasului, iar drumul ce ma leaga de Aricent este aproximativ pe sub culoarul de aterizare. Nu intamplator numele
este Airport Road. Pe marginea acestei aglomerate artere isi fac loc o groaza de vile si cladiri de birouri, un amestec de arhitectura a locului cu invelisuri de sticla si metal, se construieste extraordinar de mult iar tot al cincilea magazin e un depozit de materiale ori de instalatii sanitare.
Am alt sofer, saptamana asta. In comparatie cu ce patimisem, turele de acum sunt de-a dreptul relaxante. Nici daca drumul ar fi gol nu cred ca am merge peste 60/h dar prefer sa ma ia somnul decat spasmele stomacale. Masina e tot un Tata, alb la fel ca toate celelalte Tata, o sa mai studiez pe parcursul sederii dar pe moment cred ca au un singur bidon mare la fabrica de bolizi indieni, cu vopsea alba nemetalizata.
In schimb camioanele, chiar daca pe o baza verde, au pictate tot soiul de flori, zeitati si inscrisuri multicolore, printre care cel mai important e cel de pe dos: "STOP OK Horn", cuvinte trecute intr-o ordine oarecare pe fundul masinii. Probabil e sinteza rugaciunilor sau rugamintilor soferului indian, aceea ca daca esti in spate sa te opresti, sa claxonezi si sa te simti bine.
Autorickshawurile sunt galbene toate iar soferii au un fel de uniforme maro verzui. Altfel barbatii merg pe culori deschise (alb) la camasi cu pantalon inchis dar pe culori triste. Femeile sunt insa imbracate in cele mai vii culori, fie ca este vorba de sari-uri sau de camasa cu salvar. Haine occidentale destul de putine. Pieile lor ma asteptam sa fie mai galbene, culoarea graului, dar in realitate sunt inchisi de noaptea sunt doar perechi de ochi care umbla pe strada ;) N-am avut nicio rezerva cu plimbatul seara sau pe intuneric, e drept ca si zona in care stau e decenta si circulata. Feeling-ul e oricum ca se uita cu curiozitate la tine si cu o anumita admiratie, niciodata
nu m-am simtit in nesiguranta.
In weekend am mers o trupa de vreo 9 la Mekedatu, un canion la cca 100km de Bangalore, pe un rau destul de potolit in perioada asta. Din pacate sezonul uscat a facut ca drumul pana acolo, in mod normal traversand o jungla verde plesnind de clorofila, sa fie acum un peisaj destul de pustiu in care viata era adusa doar de unii arbori si cativa cactusi razleti. Odata cu musonul, prin
iunie-iulie, totul revine din amorteala, ochiul iti este coplesit de un verde viu, ce-i drept insa nici noi n-am mai fi indraznit sa facem baie in fundul vaii, intre cele doua stanci abrupte, cum am facut acum. Raul era suficient de incet incat sa putem inota contra curentului, era in aval de cascadele care sunt de fapt obiectivul turistic al zonei, dar apa uneori adanca de peste 10m ne-a tinut destul de vigilenti. Risc de toropeala nu era, chiar si sub soarele ucigas, pentru ca trebuia sa ne miscam continuu: apa era plina de niste mini-piranha gata sa ne cioparteasca pana la sange, asa, in joaca.
Pe marginea drumului vedeam adesea gropi largi taiate in lutul rosu, din care
mai incolo gaseai stivuite mii de caramizi nearse. Ne-am oprit sa bem ceai si suc de fructe proaspat stors. Ceaiul este aproape intotdeauna cu lapte, si e bine sa spui dinainte si la sucul de fructe daca il vrei fara.
A inceput sezonul de mango! Sunt mai mici si in tot felul de culori, unii galbeni, altii rosu cu verde. Papaya este de un portocaliu intens, iar pepenele este cel aspru de la noi si cu interior portocaliu cu verde. Rodiile nu sunt de un rosu atat de intens ca cele de la noi. Cu riscul sa ma repet, e raiul iubitorilor de fructe exotice. N-am avut inca nici o problema cu stomacul, afara de o chestie chinezeasca ce mi-am gatit-o ieri singur si in care am scapat o ceapa cam batrana si nervoasa.
Am facut poze cu camera. Daca aveti nevoie de cazare in Bangalore, aici va trimit. Asta dak nu va enerveaza sa gasiti baiatul care face curat, seara, cand va intoarceti, asezat cuminte pe gresia din living si uitandu-se la televizor.
Camera o gasesc tot timpul intr-o ordine care ma face sa ma rusinez, imi stie cu siguranta deja toti chilotii si sosetele (le-am recuperat chiar si pe cele care au fost rapite la spalatorie cam o saptamana). Ma gandesc daca sa imi fac un perete de culoarea caramelului cum e cel de care ma sprijin acum si mobila maro inchis. Ieri a aparut si un mini frigider (pana acum il foloseam pe cel
comun), portocaliu si cu nume "Teenie Weenie".
Asta mi-a trecut prin cap la colors of India, inchei acum, pentru ca aproape am ajuns home. Salutare si semafoare.
