MX12

Spre deosebire de alte încercări eșuate, de data acesta încerc să țin pasul scrisului cu cel din lumea reală. Bine, nu garantez că în junglă sau pe lângă rechini voi avea acces la net, dar măcar de aici de pe la înălțime comunicare e mai lesne.

Sunt asadar în Ciudad, de aceea 2200+ metri, șase dimineața, ziua de 13: mai mult decât fresh, doar cu un paznic vorbitor de espanol la parterul hotelului, care cred că n-a înțeles el foarte bine ce tot spun eu cu "el jet-lag, entiende?"... E ca naiba de frig dimineața, 7 grade afară cred, iar în hotel doar cu puțin mai multe, n-au calorifere ci niște încălzitoare pe priză, deci înghețul ăsta probabil face parte din lucrurile pe care preferă să nu le observe? Ziua, ce-i drept, se fac 23 de grade, urmărim cu atenție acum prognozele ca să știm dacă înainte de altceva să nu facem o tură de shopping de haine groase. În tot cazul, dacă asta e toata adaptarea, adică în prima zi mă scol la cinci dimineața, înseamnă că am recuperat deja 5-6 ore din 8 câte ar fi întregul decalaj. Cică la întors e mai greu cu acomodarea, dar asta e prea de viitor, pană în MX27 mai e cale lungă.

Drumul până în Frankfurt a fost chiar lejer, cu o escală la un Formule1 în Mannheim, cam 14 ore de condus, și apoi dimineața un rest de 80km până la parking-ul de lângă aeroport. Drumul l-am umplut cu Massive Attack întrerupt cu grație de lecțiile mele obsesive de Pimselur Spanish, la care Dan susținea că știe tot, de la telenovelele lu bunică-sa, până trebuia să zică singur de-alea cu "doresc să beau două beri" (probabil genul acesta de conversații, mai de birt,... nu apar prea des pe acolo). Afară de faptul că în civilizata germanie nu se acceptă chiar toate card-urile Mastercard, the damn machine refuzând să ne lase să plătim ultima tura de benzină altfel decât cache, totul a mers ață. Dan nu-și mai aducea aminte dimineața prea bine germana, așa că ne-am luat sandwich-uri doar din a doua încercare, în benzinărie: prima s-a soldat cu mirarea de a gasi înăuntrul pungii de hârtie doi cârnăței cu o chiflă, cred că nu ne-am dezmințit rasa în fața așprilor nemți: s-or fi prăpădit de râs la românii intrând vizibil flămânzi și care le fac teribila vânzare de două, douăă!... bucăți de cârnat cu piper!!! și pită!!

Cât privește tentativa noastră din recepția hotelului, nu-i așa, din nou nemțesc, care întreține parcarea nemțească, de a lăsa în custodie cardul de la mașină, am fost înghețați cu un răspuns de-aceeași naționalitate, citez din memorie: "ah, ne pare rău, dar nu am dori să dispară ceva din mașina dumneavoastră"... "Nu, n-ați înțeles, călătorim în Mexic, nimic ce e pe noi nu are cum să fie mai în siguranță decât în recepția dumneavoastră", "Ah, sigur, așa este, dar vrem să fim siguri că nu vă producem nici un fel de neplăceri"... Le cam reușea deja, de fapt, am întrerupt aici însă târguiala, i-am lasat cu privirile lor glaciale și am încercat dă mă consolez cu ideea că decât la "hoții" ăștia de patru stele din Germania, tot mai bine să am deschizătorul de mașină la mine.

La aeroport niciun incident, checkin pe locurile rezervate pe web, amândouă la fereastră, când la urmă: ne cheamă pe monitor la poartă să-și ceară scuze (deja obișnuit însă cu gândirea asta inversă a lor) dacă am putea cumva accepta, că vor să ne pună la business class. Haha! Am zis că ne luăm un moment de gândire, poate trebuia chiar să le cerem compensații adică stai putin ce-i cu bătaia asta de joc și cu lipsa de seriozitate? Lungă poveste, scurtă, am decis să nu ne supărăm prea tare și drept răsplată am zburat cu un Boeing747 douășpe ore jumate pe un scaun din Star Trek, cu vreo doi metri spațiu de dormit dacă îl întinzi, chinuiți de un media center propriu unde am stat pe câteva filme și ceva albume recente de muzică, și unde opțiunile de meniu erau în genul aspic de somon cu kaviar, file de cod cu legume verzi, medalion de gâscă proastă cu varză roșie, asta ca să ne mai revenim din atât de supărătorul masaj integrat în scaun. Nu cred că mai prind în această viață business class transatlantic dus cu 125 EUR de persoană, așa că am savurat din plin momentul.

Timpul a trecut neașteptat de repede, și-n cât alții, cu puțin noroc, fac drumul de la Timișoara la Constanța cu rapidul, noi am ajuns pe o altă parte a planetei, orbiți de orașul care nu se termină decat la orizont. Aeroportul e chiar "pe Corso" ca să zic așa, ce-i drept la un diametru de 80km nu prea se mai pune chiar cu seriozitate problema că unde e "centrul orașului": cum am picat din cer, mă repet, nu vedeam nicio margine de oraș, și singurele ce stricau marea de lumini erau niște mici coline scufundate în beznă. Odată debarcați, am trecut printr-o serie de proceduri de imigrare, cu multe ștampile și semnături, apoi un scanning interesant unde ne-am aflat temperatura în timp ce ne deplasam prin fața unui reader, iar pasagerii apăreau pe un ecran ca pete colorate în mișcare, fiecare având trecută temperatura... beeettoooon. Ne așteptam să li se blegească tot aparatul la cum arătau doi englezoi de care nu știam cum să ne mai ferim, de la aceeași coadă unde stăteam și noi, cărora le curgeau ochii și mucii de zici că erau din 28 days later, dar culmea nicio reacție (alarme? girofaruri? oameni în salopete?), așa că poate look-ul lor de ne băga în groază era doar vreo alergie la birocrație. Niciun porc în aeroport, aș zice că după ce era cu gripa la televiziunile germane (adică, Jesus, la toate televiziunile!!?) suntem într-un loc relativ sigur. Rata de îmbolnăviri din Spania este deja "peste", Portugalia e de mult în aer... Exceptând că nu ne vom linge pe degete în metrou, mergem cu chance favours the brave ones. Ah, să-mi aduceți aminte că azi e nu numai 13, ci și vineri.

Totul din bagaj s-a umflat puțin, suntem, cum spuneam, la 2240 înălțime, deși n-ai zice (e un podiș înalt). Fâsâie șampoanele. Yo me voy, cu tot cu spaniola mea crescută deja în ghiveci de zece zile, dar lasă că ne descurcăm, mexicanos este isteți și primitori. Salud!