MX20

Iată-ne în Merida!
Capitala Yucatan-ului, construit pe locul așezării mayașe T'ho, considerat de istorici cel mai vechi oraș locuit continuu din Americi, nu lipseste de pe harta trip-ului nostru. Insă va fi cu siguranță locația "defavorizată" a traseului, mai ales că nu rezistăm tentației de a introduce în aceeași zi în program unul din orașele "magice" ale Mexicului, Izamal: în Merida vom petrece doar ceva peste o jumătate de zi, cu siguranță prea puțin pentru centrul istoric superb.

Dimineața ne găsește pe bus, ce ne lasă la terminalul de clasa Primera: rucsacurile noastre atârnă tot mai greu de la diverse amintiri (majoritatea din nefericire din piatră), așa că le tragem până la Casa Bowen, un hotel cochet cu o curte interioară superbă, umbroasă, cu mobilier antique. Și aici cazarea abia dacă este 15 EUR pentru o cameră dublă, așa încât se pare că transportul va rămâne în topul mâncătorilor de bani: ce-i drept, și noi avem ambiția de a umbla cât o jumate de Europă în nici două saptămâni. Nu rezistăm însă tentației și schițăm planul cu escapada în Izamal, aflat la aproape o oră distanță, iar până să plecăm umblăm deja pe străzi.

Merida este un oraș în toată regula, asta neînsemnând că nu e o gălăgie infernală pe străzi, că vânzătorii ambulanți nu umblă în toate părțile, sau că la 10AM nu nimerim într-o piață în care numai șerpi nu erau de vânzare: tone de legume, brânzeturi, cărnuri atârnate și street food cât pentru a hrăni întreaga planetă. Întinsă pe câteva străzi, abia nimerim afară din hală, și găsim terminalul de autobuze locale. Mai avem ceva timp până la plecare, așa că luăm un mic dejun în semistradă: niște turte de mălai foarte subțiri, împachetate în frunze care par a fi de bananier? și niște sandwichuri rotunde cu carne și legume, apoi niște prăjituri pe lângă o băutură extrem de răspândită în Yucatan: horchata (nu îndrăzniți să pronunțați 'h'-ul, nu există pe aici!), făcută din orez, cu lapte și scorțișoară, este fantastică rece, think orez fiert în lapte lichid și rece gheață. Încercăm și apa de Jamaica, ce se dovedește a fi infuzie de hibiscus.

Izamal-ul este unul din cele 35 de orașe magice ale Mexicului (criteriile obligatorii stabilite de guvern fiind: orașul trebuie să fie mic, cu o istorie bogată, să se afle în apropierea și să fie ușor accesibil dinspre un obiectiv turistic major sau dintr-un oraș important), și să existe dorința comunității locale pentru a dezvolta proiectul. Despre faptul că locația trebuie să aibă un specific ieșit din comun, nu ne îndoim din momentul în care pășim pe străzile sale: totul este vopsit într-o fantastică nuanță de galben cald, de la biserica mănăstirii, clădirile coloniale, piața, contrastând cu detaliile porților și ale felinarelor, cu străzi pavate pe care răsună potcoavele cailor de la calești, mijlocul principal de transport local.
Nici nu puteam nimeri mai bine decât pe 20 noiembrie, ziua aniversării Revoluției Mexicane (intermezzo istoric: pe 20 noiembrie 1910 a început lupta împotriva lui "Don" Porfirio Diaz, dictatorul care a stat mai mult de 30 de ani la conducerea statului Mexican, și pe timpul căruia prețul plătit pentru dezvoltarea sectoarelor industriale și a infrastructurii de transporturi feroviare a fost o viață tot mai proastă pentru țărani și pentru clasa muncitoare - este astăzi în "top bad guys", la concurență cu Cortes și De Santa Anna, cel care a reușit să piardă sau să vândă mai mult de 50% din teritoriul Mexicului către Statele Unite).
Piața centrală e plină de elevi de școală secundară sau liceu, în uniforme, cu flori sau ornamente de paradă, e muzică peste tot și au loc concursuri în stradă, steagul e arborat peste tot și sărbătoarea e în toi. Nu facem nimic special decât să admirăm străzile, mâncăm înghețată super bună și luăm deci o binemeritată pauză după zilele pline ce au trecut.
Mănăstirea franciscană e construită pe locul unor piramide mayașe: Fray Diego de Landa a intrat în istorie mai întâi arzând toate înscrisurile indiene, apoi, cuprins de remușcări, prin încercarea de a rescrie tot ce a putut reconstitui din vechile tradiții... mare om.

Întorși în Merida, regăsim în centru aceeași atmosferă de sărbătoare, pentru că se pregătește o imensă paradă care va tăia pentru mai multe ore orașul în două (firește că noi am rămas blocați în jumătatea greșită, cea care nu conținea hotelul Casa Bowen!), cu trupe de la dans, costume coloniale, indieni ecveștri, până la elevi disciplinați executând exerciții de karate, toate prin fața mai multor podiumuri amplasate la câte o cotitură, unde militari sau oficialități din administrație își notau atent punctaje, de unde înțeleg că la urmă există și un fel de trupe câștigătoare ale ediției. Fiecare vine cu muzica proprie, care e pusă din megafoane de pe mașini însoțitoare, dar cei mai mulți au percuție "live", ori trompete, e cald și unele costume sunt sufocante, dar toti par a pune multă seriozitate și pasiune în executarea rutinei.
Petrecem destul de mult timp într-un nou treasure hunt, al unei rețete tradiționale de aici: cochinita pibil, un porc (sau, original ar trebui: purceluș) marinat într-un suc de citrice și apoi gătit pe lângă legume, dar aflăm într-un târziu că mâncarea aceasta se servește doar dimineața devreme și până pe la prânz, așa că ne mulțumim cu niște tortillas cu carne și cu nelipsitele frijoles negros (pastă de fasole neagră).

Pentru că luăm decizia de a nu dormi pe străzi, traversăm cumva parada printr-un spațiu mai larg dintre trupele care curgeau deja de mai mult de două ore (nu știu când s-ar fi terminat!), mai batem câteva cvartale, nimerim într-un magazin fantastic, tradițional cu prețuri foarte bune (asta după ce undeva pe centru găsisem pietroaiele cu discul soarelui ce erau la Palenque cam de șase ori mai ieftine), și punem punct unei zile ceva mai relaxate, dar cu certitudinea de a nu fi văzut destul din frumosul oraș.