MX23

Trezirea devreme, peştii ne aşteaptă bolborosind... atâta că trebuie să ajungem cumva la ei, ne-am interesat încă de aseară şi chiar în San Miguel de Cozumel, orăşelul insulei, nu e nicio plajă,... pornim devreme înspre docuri, de unde se pot lua taxi-uri, dar constatăm că ne-ar costa dus întors până la plajă încă pe cât am plătit cazarea,... aşa că ne ambiţionăm şi decidem pentru închiriat biciclete.
Ne întoarcem la hotel (acum na, să vă imaginaţi scara lucrurilor că este totul la 2-3 străzi distanţă), dar abia la nouă se deschid centrele de închiriere, în particular cel unde au şi biciclete. Nu e chiar cea mai comună variantă de deplasare, pentru că aproape toată lumea zburdă pe scutere, iar părerile sunt împărţite: unii spun că nu-i nicio problemă chiar dacă n-am mai condus unul, alţii că e cam periculos (!?), încât rămânem la ideea de bike.
Ne mai învârtim jumătate de oră, şi până la urmă apare individul cu cheile de la magazin,... primim după o scurtă negociere la preţ singurele două biciclete pe care le avea, care vreau să spun că sunt nişte hârburi de te speriai: n-am mai mers de vreo opt ani pe bicicletă cu frână de picior, scaunul era jos de parcă stăteam ghemuiţi, şi toată scârţâia de ziceai că acum se dejghină. Nu mai pierdem însă vremea, lăsăm paşapoartele gaj, oamenii sunt de treabă, şi pornim la drum. Ne propunem să ieşim cam 7-8km din oraş, apoi ne orientăm la faţa locului,... insula este de fapt înconjurată la vest, sud şi est de un drum care uneşte plajele, şi tăiată vest-est de o "scurtătură": Carretera Transversal. În nord nu e mare lucru: sălbatic. Facem un popas pe drum la un maistor care să ne ajute cu o cheie, să ridicăm scaunele, că ne dureau deja genunchii după nici doi kilometri,... apoi îi dăm înainte. Aproape de mal sunt ancorate vase gigantice de croazieră, şi o mulţime de bărcuţe umblă în sus şi în jos cu turişti, oprind pentru ture de snorkeling. Avem rezervată o deplasare încă de ieri, din port, şi pentru noi: la 11 şi un sfert trebuie să fim la docul al doilea după steag. Până atunci ne propunem să vedem de unii singuri ce e pe sub apă, deci după vreo 40 de minute de pedalat ieşim de pe drum, pe malul stâncos. Ne prindem destul de repede că ne-am lăsat bicicletele sprijinite de nişte crengi ciudate care nu sunt acolo din întâmplare, ci exact ca referinţă pentru bărci ca să ancoreze în dreptul lor, pentru că un recif simpatic e la nici cincizeci de metri de mal!

Nu e nisip şi ne dor tălpile de europeni sensibili pentru că piatra de pe mal e foarte ţepoasă, dar ajungem rapid în apă unde suntem adevăraţi delfini: apa e perfect transparentă, vezi fundul clar şi la adâncimi mai mari de zece metri, dar explorăm mai ales malul: e plin de caverne, înjurăm aricii şi coralii urzicători dar uităm rapid de ei când ne îngheaţă privirea la o sting ray de vreo jumătate de metru plus coada, ce stătea aproape complet îngropată în nisip. Dan vede şi un fel de rechinaş într-o minipeşteră, dar îl pierdem înainte de a ne lămuri exact ce e... trecem peste: "we are friends, not food"...
Însă, cu ochii pe ceas: trebuie să o luăm înapoi spre port - avem ca reper steagul gigantic, iar apoi trebuie să găsim o barcă de la "Amazing Tours", de altfel stăm si cu un sticker lipit în piept, încât suntem ochiţi şi preluaţi în scurt timp de ghid. Barca e pe bune cum ne anunţaseră, cu o porţiune de plexiglass pe fund, încât vezi ce e sub ea, suntem vreo 12 persoane, câţiva cam moşulici aşa mai business, ni se cam rupe, suntem încântaţi în schimb de echipament: e mult mai bun ca al nostru, labe super flexibile, ochelari ermetici şi care nu se aburesc,... şi în zece minute, după un scurt instructaj gen să nu ne ridicăm la suprafaţă cu capul în motor atunci când funcţionează, deoarece putem muri, ah, în fine, suntem deja în apă!! Adevărul este că ştie oamenii ce spune,... ne-au dus la super-recifuri, peştii verzi sunt cât purceluşii,... ne-a explicat denumirile însă oricum peisajul e atât de fascinant încât nu mai ai urechi ci doar ochi!! Spre final: un banc imens, de zeci şi zeci de metri pătraţi, înota sub noi, toţi erau parcă din inox, şi umblau fix ca-n Nemo, aliniaţi şi schimbând deodată direcţia, ne aşteptam oricând, la unison, să descrie forme, iar apoi, pentru spectacolul complet, o baracudă mai mare de un metru a avansat încet printre ei, închisă parcă într-o bulă de apă, asta pentru că i se deschidea calea pe o rază cam egală cu lungimea ei, şi apoi se închidea la loc în urmă, fără atac, doar respect... fantastic! uimitor! Peştii aceia dungaţi, cu galben şi negru, iarăşi veneau peste noi: sunt obraznici şi stau la 15-20 de centimetri de tine, te simţi ca într-o ciorbă, dar nu te ating niciodată.
Cele două ore trec rapid, la debarcare ne recuperăm bicicletele, şi ne hotărâm să vedem şi partea estică a insulei: nu suntem chiar siguri cât e distanţa, dar sună prea tentant: în vreme ce zona dinspre continent e mai liniştită, cu reciful şi plajele cuminţi, spre est malul e sălbatic, foarte puţin vizitat, cu valuri uriaşe de ocean, şi cu o culoare puţin diferită la nisip.
Aşa că tragem de noi şi de bicicletele de pe vremea lui Napoleon: drumul ăsta transversal nu are decât stâlpi şi câte o casă/fermă pe ici-colo, noroc că e puţin înnorat, altfel pe lângă fundul ce simţeam că se înroşeşte cum pedalam, ne-am fi fiert şi în cap: treaba este, chiar traversăm 15km blestemându-ne decizia înţeleaptă!... Ce-i drept când vedem deja marea "la orizont" ne încurajăm rapid, malul e într-adevăr wild, mai pedalăm şi în jos vreo doi kilometri, facem o baie scurtă şi strângem câteva schelete de corali! Ne întoarcem însă contra cronometru: avem de prins feribotul de ora cinci, pentru a traversa în Playa, de unde vom coti spre următoarea destinaţie.
Fundurile ne sunt anesteziate, stâlpii ni se pare că se îndoaie ca de gumă, de la oboseală, vedem şi pe fata morgana şi carcase de vulturi plutind în rochii de seară, cred că halucinăm de oboseală şi căldură, într-un final ajungem să facem schimbul de biciclete contra paşapoarte, facem un bilanţ de 45 de kilometri dar nu mai contează, o zbughim spre port, scoatem din nou banii pentru porcii cu vaporul, cred că cei care spală podelele vaporului atâta câştigă într-o săptămână cât plătim noi pe o traversare de treizeci de minute, dar, în fine, avem inclus în preţ un superb apus de soare de pe cea mai înaltă punte şi fac o mulţime de poze ce urmează a fi asamblate în panorame.

Pe uscat ne prindem rapid de unde trebuie să luăm un autobuz spre Cancun, ajungem chiar repede dar mai pierdem încă pe atâta timp în buşoanele de turişti nebuni. Aglomeraţie nebună, plin de străini, şi chiar dacă limba de nisip cu Zona Hoteliera pare a fi un mic Vegas, ne orientăm cum să părăsim stupul: trebuie să ajungem în Puerto Juarez, de unde avem un ferry spre fascinating Isla Mujeres. Aşteptăm însă după busul nostru de vis vreo trei sferturi de oră, însă avem asigurările tuturor celor ce-i întrebăm că prin staţia aceea chiar trece autobuzul pentru port,... se dovedeşte că au dreptate, luăm rapid bilete şi ne îmbarcăm pe un mic autobuz acvatic zgomotos, care parcurge fără grabă cei 5-6 kilometri până la mica insulă de film. E noapte, vom avea aşadar rezervat pentru dimineaţă spectacolul de a realiza exact unde am ajuns, ştim doar pozele de pe net şi ne suspectăm că n-o să ne mai vină să plecăm. Este de altfel primul loc în care dormim două nopţi, de când am părăsit Mexico City,... am ales un hostel simpatic, cel mai vechi se pare, din Mexic, cu o organizare impecabilă şi o atmosferă de milioane. Cu preţ real incredibil, ceva-n genul 6 EUR de persoană, mic dejun sumar dar inclus, şi primim şi nişte welcome cocktails la barul de pe plajă. Într-adevăr, din curtea interioară la ora 11 noaptea se deschid nişte porţi grele spre plaja amenajată ca bar, de unde mai ai de sărit o sută de metri până în apă,... e super animat, se face mâncare la comandă (iar bucătăreasa anunţă că ţi-a terminat porţia bătând într-un clopot mare, la al cărui zgomot tresare toată tabăra), băutura e,... ce mai, aproape gratis, ceva mai târziu ne şi culcăm, fiind cam morţi după aşa o zi!