MX16

Luni 16 si nu va fi  zi de piata in niciunul din zatele de langa Oaxaca,... totusi ne hotaram ca asta facem azi, rezervam de dimineata urmatorul pas al excursiei noastre care va fi un autobuz de noapte, apoi fugim la terminalul de clasa a doua, pentru busuri locale, de unde o luam spre directia Mitla intr-un harb cu geamuri cetoase.

In noi se scutura un mic dejun traditional de la Las Golondrinas, hotelul din Oaxaca in care am stat, cu trei gradini pline de plante exotice, cu grepfruit-uri (cred) imense si flori uriase, unde soarele era umbrit doar de comentariile idioate molfaite la masa de patru americance trezite la aceeasi ora cu noi.

De pe bus: nu coboram asa cum era planul initial la El Tule, pentru ca se pare ca aceasta cursa nu opreste acolo, dar avem oricum un numar de patru-cinci sate candidat, din care primul castigator este Teoctitlan ("din vale"). Cu o lunga traditie de tesatori, cam asta e tot ce fac oamenii de pe aici, si se pare ca lunea nu e nici ziua lor favorita: nu prea multi oameni pe strazi, dar la drumul principal ne semnalizeaza tot felul de pancarte in engleza cum ca poate pe aici se gaseste covorul vietii noastre.

Usor cam americanizat pentru gustul meu (ma refer la invitatiile in limbi straine), dar satul e fascinant si ce poti sa-i faci, din asta traieste. Alegem la intamplare una dintre case unde observam un senor care chiar lucra la un covor superb rosu, si ne lansam in conversatii, placandu-i repede, si lui, si tipei, pentru ca suntem dintr-un loc ciudat de unde nu au mai primit vizitatori. Ea vorbeste engleza asa ca ne explica (doar cu incercat pe propria piele!) cum se scoate pigmentul rosu din gongutele de pe cactusi, neste pietre din care iese albastrul, si alte plante sau animale din care se fac restul de culori, admiram indemanarea cu care avanseaza lucrul, ne miram de preturile relativ mici, primim bucurosi niste banane, chapulines si nuci braziliene, si pornim amuzati la drum facand fotografii la fiecare colt.

Easy, da?? Nici un search pe google, nu? Deci za chapulines este simpatici in iarba dar not funny de rontait: insa gustul puternic de tamarind si lamaie ne-a facut sa mai uitam ca ne scobim totusi printre dinti de picioruse de lacusta: prajite intregi, crocante si cu continut ridicat de proteine, dar unul din punctele de atins pe harta Mexicului, am facut-o!!! Bananele mai spala greata, nucile astea sunt aproape ca ale noastre, si avem o noua sarcina pe traseul nostru: sa gasim o inghetata autohtona numita "nieves", un fel de sorbet, pe care reusim sa-l localizam langa biserica din centru. Prindem totusi niste vanzatori in piata permanenta de artizanat, luam una alta, si o pornim inapoi. Timpul a trecut fara sa ne dam seama, cred ca a si uitat de locul asta, pana la soseaua principala luam acum un taximetro izbitor de asemanator cu ricksa-urile indienilor, si prindem ceva bus pana in El Tule, fara vizita caruia nu ne lasam dusi.

El Tule este faimos pentru cel mai mare arbore din lume (acesta este claim-ul lor, referitor la trunchi), si la 14 metri diametru si 58 circumferinta, are sanse bune. Inaltimea este destul de modesta, de zgaim in sus 42 de metri, mai ales ca inainte de miscarea asta am facut o degustare de toate mezcal-urile dintr-un magazin, pentru necunoscatori aceasta fiind bautura generica din agave, unde tequilla este unul din mezcal-uri, din blue agava. De altfel pe tot drumul am si putut sa urmarim culturile de bauturi :), iar gustul e ca o tuica ce mai atata, si il combina si in tot felul de creme de mezcal, adica lichioruri de maracuja, cocos, alune,...

Mancam ieftin la specificul local, vegetarian dar extrem de gustos, cumpar sare cu praf de viermi si sare cu praf de lacuste (asta e, vedem acasa ce facem cu ele!)... si o luam din nou la drum spre Oaxaca unde ne prinde intunericul. Peste cateva ore suntem din nou pe autobuz, un segment de 12 ore pe care il fentam noaptea, la prima clasa. Dar nu inainte de a mai petrece putin timp in gradina superba de la Golondrinas Hotel.