MX15

Duminica 15 a fost destul de mult pe drum. Dimineata am plecat cu un bus din Mexico City, destinatia Tehuacan. Orasul in sine nu promite prea mult, dar in apropierea sa este o zona ferita de umezeala din cauza unui lant din Sierra Madre, incat s-a format un fel de desert deluros cu paduri de cactusi.

Pe drum am admirat vulcanul Popocatepetl, care pufaia doar pe nari niste fum, dar nici nu cred ca ne-am fi dorit sa vedem mai mult de atat (in urma cu putini ani a fost ultima eruptie, cu o coloana de 5km inaltime de cenusa). Inaltimea este 5462m dar trebuie avut in vedere ca porneste de la inaltimea podisului in care este si Mexico City, deci de la peste 2000. La o jumatate de ora mai incolo, deja rasarea Pico de Orizaba, 5640m, cel mai mare din Mexico si al treilea din America de Nord. Cam atunci am cotit spre sud, indreptandu-ne spre Tehuacan deja intr-un peisaj lunar, cu cactusi din aia cum avem limbutzele alea in ghivece cu spini foarte marunti care intra tare in piele, atata ca astia aveau 5-6 metri inaltime!

Odata ajunsi, am lasat bagajul la pastrare si am luat un bilet local spre Zapotitlan Salinas. Drumul a fost pe serpentine spectaculoase, dar nici n-am apucat sa ne dam seama cum am ajuns si ne-am trezit in the middle of nowhere pe strada principala a unui satuc simpatic, cu un hotel si cateva birtulete, cu un drum prafos si uscat, cu un soare nebun batandu-ne in cap, si am inceput sa simtim furnicaturile aventurii care abia acum incepea. Daca in Mexico City ai la dispozitie tablite, metrouri, harti si nume de strazi, ei bine aici intr-adevar singurele arme raman cele cate cuvinte am reusit sa invat de cand m-am apucat de spaniola (adica de vreo 10 zile), sarmul personal :) si muuulta dezinvoltura. Ce-i drept am dat rapid peste cineva care intelegea engleza, asta dupa ce-am cazut de acord cu cativa "straini de acolo" care carau niste cai intr-o camioneta ca satul se termina cu adevarat acolo unde ajunsesem noi umbland... am luat-o inapoi si am intrat in vorba cu,... lumea. Trebuie clar sa ne imprietenim mai mult decat pana acum si cu ghidul Lonely Planet: pentru fiecare pas al acestei vanatori de comori trebuie sa gasesti un indiciu undeva in paginile sale: de exemplu intreband de "Zona di Riserva" aflam ca ceea ce cautam se numeste Jardin Botanico si nda sunt multi cactusi, tipul se ofera sa ne faca un ride cu camioneta asa ca suntem acolo in cinci minute. Cu aceasta ocazie constatam ca era chiar la sosea intrarea, dar mai devreme - si am fi putut sa oprim bus-ul acolo din start. Jardin-ul asta e numai o intrare de fapt, nimic amenajat special decat un mic rond in care au fost transplantate pentru exemplificare mai multe tipuri de cactusi, altfel peisajul este extrem de salbatic.

Peisajul e cu adevarat beton: cactusi de peste zece metri ne inconjoara, jos sunt alte varietati, din aia gen bombe, unii chiar cu flori, dealul este lasat cum l-o facut mama lui, cu cateva carari cu pietre pe margini, e cald de te trazneste dar poate ne deshidratam si ca eram cu gura cascata la asa minune: parca toata zona era un banc de-al cuiva, care s-a gandit sa puna betele astea uriase de cactusi, daca te uiti in departare ai senzatia ca e un joc de bete de chibrit plantate in pamantul uscat. Unii dintre ei sunt uscati, arata ca si carbonizati, si fac imprudenta de a ma urca pe unul pentru poza si incasez un ac de viespe. La ora la care scriu se confirma ca viespea nu era ucigasa sau ceva, si nici eu alergic la venin, dar senzatia initiala a fost ca mi-o taiat varful cu totul - fara sa se umfle a cam durut vreo zi si jumatate.

La plecare n-am mai incercat chestii si cu un paianjen, pentru ca la opt centimetri diametru cat avea cu picioare si cu o burta galbena cam cat o ghinda buna nu suna foarte prietenos.

N-am mai ajuns inapoi pana in sat ca am facut semn primului bus, care insa in Tehuacan ne-a lasat in cu totul alt loc decat la sosirea de dimineata, incat am parcurs un labirint de strazi incercand sa deducem la care dintre autogari ar trebui sa ne cautam bagajul pentru recuperare. Revin la ideea de mai devreme, totul incepe sa para un joc de aventura in care trebuie sa descoperi informatiile lipsa si sa-ti calculezi urmatorii pasi, unde avem doar neshte carti de credit la dispozitie (inca pe plus,...) si o carte groasa si grea ca un pietroi.

Mai avem timp cat sa mancam o "torta" cu pui de-a lor, iute-mediu, niste sucuri de guava si sarim in urmatorul autobuz. Ideea este sa ajungem la Oaxaca in aceasta seara, intre timp am obtinut un numar de mobil local asa ca pot suna, rezervam la un hotel smecher de tot care se anunta cu o ploaie de verdeata, unde intr-adevar reusim sa ne cazam pe noapte deja, dupa inca trei ore de drum. Am grabit putin ritmul in chiar prima zi, preferam sa avem un avans pentru ca si de aici din valea asta adanca, auzim chemarea Marii Caraibelor.

Desi suntem obositi morti, nu ne lasam fara cateva fotografii seara in Zocalo (asa zic ei la Centru), unde e un vacarm de nedescris, zeci de copii alearga dupa baloane uriase, vreo trei trupe de muzicanti, multime de oameni dintre care recunoastem destul de multi turisti albi, clovni de strada, vata de zahar si "gelatina" din care incercam si noi dar e cam greu sa mananci un fel de aspic usor dulceag cu bucati de,... aspic din alta culoare inauntru,... porumbul,... copt,... adormim,... morti,... tarziu,...