Monday, September 3, 2007

Lap 6 - Luni

Instalatorul Ionica ma priveste cu un aer superior – moldovean ciudat-mucalit –, taie inca o bucata de teava de cupru, apoi mormaie printre dinti, privindu-si cu interes degetul mare: “nu are cum sa fie intoxicatie cu ADHD”.
Don’t google, n-are niciun sens ce spunea. ADHD e un sindrom, ce-i drept, il pomenisem recent intr-un raspuns la trupa de colegi cu care se pare ca voi sarbatori un “team-building”, la incercarea lor de a gasi un nume pentru echipa. S-a propus, nu mai stiu daca de catre Adriana Leustean sau de catre Cristian Storynescu (numele au fost schimbate, pentru a proteja identitatea celor in cauza), numele de “Adunatii din deal”… am precizat asadar in interventia mea ca ADD e chiar o prescurtare fericita, ba chiar ADHD, ba chiar la doar un pas distanta sindromul Tourette. Now please, google.

Ma trezesc. Mirat de asa instalator. E patru fara putin. Din visul asta nici nu mai are rost sa adorm, oricum alarma e pusa la patru si noua minute. Aprind veioza si imi alunec privirea pe peretii colibei: impletiturile de bambus, in trei culori, traversele din tulpina de bambus, ma amuz din nou la panoul de intrerupatoare de langa usa.

Fac rapid o jumatate de dus pentru ca la ora asta nu curge apa calda. Imi apuc hainele ude ce stateau pe veranda, le mototolesc cu cele murdare, pun separat antichitatile in hartie de ziar in malayalam, petrec minute bune fotografiind o broasca de marimea unei unghii, ratacita cumva prin baie (probabil sosita prin podea), zbor pe usa afara. La receptie nu e nimeni, tusesc, strig, bat cu cheia in birou, aleg sa miros valurile pana soseste masina.

Care trece pe langa mine si parcheaza in curte. Ma intorc din drum, intre timp apare si maimutoiul de serviciu, nu pricepe nimic, ii spun ca am de platit un masaj si o cina. Spune ca nu stie sa-mi spuna cat costa cina. Nici eu. Asa ca stam. Rasfoim indelung copia pasaportului, copia rezervarii, copia facturii pentru masaj. Copia pasaportului, copia rezervarii, copia… Il opresc in engleza suparata si ii spun sa aleaga: imi spune cat platesc: platesc si plec, sau nu imi poate spune cat sa platesc: nu platesc, si plec. Nu sunt sigur ca a sesizat diferenta de optiune, mai face putina yoga pe teancul de hartii, cauta “in computer” si imi spune cifra.

Drum lung: trebuie sa explic inca o data cand am venit in India, daca sunt singur, de ce nu sunt casatorit, ca el are nevasta cu doi copii, cat castig pe luna, cat costa o nunta in Romania, ce populatie avem, si sa promit ca data viitoare stau mai mult in Kerala. Are patruzeci-patruzeci si cinci de ani, un cap mare cu o mustata groasa la fel cu a celorlalti, indesat si imbracat pe culori deschise. Ca toti ceilalti, soferi. Trage masina pe stanga. Suntem in mijlocul lui nicaieri, si ma gandesc ca am zis ceva de rau. “One minute, Sir”, stinge toate becurile de la masina, iese in ploaie si marcheaza cel mai apropiat gard. Imi vine sa-i smulg ochii cimpanzeului, dar cata vreme el e singura mea sansa de a ajunge la aeroport, n-am s-o fac. Ma gandesc deja ca la ramas bun va vrea sa dea mana cu mine, apoi mai departe minutios, ca intr-un volan de piele, la suficiente astfel de numere, in cativa ani, materialul se va impregna cu…
Evitam in ultimul moment un barbat cu scutec portocaliu pierdut pe marginea soselei, mergand nauc cine stie unde la cinci si jumatate, farurile pe faza lunga de pe contrasens ne tiuie in ochi.

Biletul meu electronic are o problema. Adica 31 august,… nda,… si 3 septembrie… pai cum? Exact: vineri dus, acum intors – e in regula? Sa vedem, sa vedem, 31 august,… 3 septembrie… Las plictisit geanta pe trotuar si astept ca politaiul de securitate sa-si faca teatrul de individ important montat la poarta principala a aeroportului. Se uita din nou la mine intrebator, ma incapatanez sa-l las sa descifreze singur, privirea face inca o cursa intre foaie si mirarea mea, iar in secunda cand zambesc si dau sa-i explic: e biletul de intors, pentru… Da, da, da, e in regula! Dar poftiti…
Krishna nu a pus cerere pentru masina la aeroport, asa ca stau deja de un sfert de ora, atacat periodic de cate vreun sofer gata sa-mi faca un pret bun pentru taxi. Peste inca patruzeci si cinci de minute voi fi luat de Mahantesh si depus, adormit, in al treilea nivel din fagurele Aricent.

Sunday, September 2, 2007

Lap 6 - Duminica

Alarma ma trezeste la sase, prind rasaritul de cealalta parte a lacului. Micul dejun este delicios, mai tragem de timp si apoi conduc pana in Alleppey barca. Trimit mesaj proprietarului ca sa intreb in ce interval se situeaza de obicei bacsisurile pentru echipaj. Acostam, ma urc pasager pe un motor, si in zece minute sunt din nou in statia de autobuz.

Doi fulgi de nea asteapta si ei ceva, intreb in engleza daca merg spre Kochi, imi raspund ca da, ea e mica de statura si usor infumurata, el un lungan cu pantaloni largi de in. Cand se intoarce dupa bagaj i se vad chilotii verde-galben, izmenele ii sunt rupte in fund. Sunt francezi.


* * *


Dupa doua ore de transport, sunt in Cherai Beach Resort. Plaja din Cherai este cea mai printre cele mai tari din Kerala. Ma cazez, am rezervarea si plata facute deja de pe net.

Coliba e invelita in bambus, si are doi cocotieri: unul pe veranda, unul in baie, amandoi crescuti prin acoperis. Ce geometrie ciudata, sa aduca o casa imprejurul acestor doua ancore, dedesupt: apa. Asta pentru ca in Cherai Beach Resort majoritatea colibelor sunt construite pe piloti, cu podete unindu-le de potecile de caramida rosie.
Fac fotografii la fiecare colt de grinda, cuierul dintr-un nod de copac, lacatul de pe usa. Parca fiecare detaliu constructiv a fost pregatit pentru a fi imortalizat. Altfel, ridic cearsafurile, miros pernele, ating peretii impletiti. Baia e tot intr-un stil rustic, dusul e prins de tulpina palmierului, pe jos gresie, cu o deschizatura dreptunghiulara prin care poti vedea apa de sub podea: pesti cu nasul in forma de sabiuta alearga dupa paianjeni din aceia care merg pe apa.

Ma organizez rapid, o ora la plaja (nu e soare, doar valuri si un nisip mare, care nu iti ramane pe piele). Uit complet ca daca ai ochi bun si destul noroc, poti vedea in larg delfini. Singurul loc in India. Ma consolez cand intru in casuta, cu gandul ca pe asa valuri inalte delfinii oricum nu s-ar fi vazut: sau din contra, pur si simplu voi spune la toata lumea ce minunati si spectaculosi au fost!! La doua sunt planificat pentru o sedinta de masaj ayurvedic: cap, fata, gat si umeri. Intru sub dus sa dau jos sarea.

Sapunul este verde, miroase a plante si este ambalat in cutiute de carton cu sigla statiunii. Realizez ca apa de la dus se duce de fapt sub casa, prin niste despartituri din dusumea. Daca as da acum cu rautate drumul la un fir de pipi, pestii sabiuta isi vor pierde din transparenta.

Lacatul se inchide rotind cheia invers acelor de ceas.
Pentru “SPA” te pescuie un localnic cu o barca taraneasca, de pe pontonul taberei. Cred ca e doar un pretext (de efect, altfel), centrul e la niste sute de metri mai incolo pe malul lacului. Sedinta este relaxanta pana la toropeala, esti mereu la doar un pas distanta de a adormi. La final pun intrebarea prosteasca daca suntem cu casa pe apa, deoarece mi se parea ca masa de lemn se inclina usor intr-o parte si alta. Tipul zambeste si ma indrept rosind spre dus inainte sa ma intrebe si daca am luat ceva. Jur ca senzatia era acolo, am incheiat totusi rapid subiectul, considerand ca e din cauza celor 24 de ore petrecute pe barca in Alleppey.

Pitstop 10 - Kerala Breakfast


IMG_0819
Originally uploaded by cozminelu.

Pitstop 9 - Kerala Sunrise


IMG_0738
Originally uploaded by cozminelu.

Saturday, September 1, 2007

Lap 6 - Sambata

Ora sapte e in mod clar prea de dimineata. Pe faleza e doar o bunicuta, englezoaica as zice, ocolind baltoacele in mocasini crem, cu o darza inflorata pe ea, si cu un aparat foto compact atarnat in mana dreapta. Pornesc si eu tot intr-acolo, la vanatoare. Totul e mort, magazinele si terasele se deschid pe la opt, un abur abia se ridica din apa, langa mal. Vad primele barci-casa, incerc sa ghicesc numarul de camere. Inca ma ingrijorez ca ceea ce am rezervat pentru trei mii opt sute de rupii sa nu fie cumva o mica, pardon, buda plutitoare.

In Allapuzha (sau “Alleppey”) trebuie sa ajung pentru ca de acolo porneste croaziera cu un houseboat, in apele dulci numite backwaters – o delta, practic, in ea stand farmecul statului cel mai sudic din India. Trecuta in lista “National Geographic: 50 places of a lifetime”, Kerala mai este numita si “God’s own country”, un peisaj proaspat, exotic, de un verde naucitor in perioada musonului, unde trebuie sa te lasi inundat de linistea orezariilor, canalelor “venetiene”, de aroma dealurilor cu culturi de ceai, si unde mancarea, cu crevetii si cu pestele din abundenta, este ca niciunde altundeva in India. Kochi este principalul oras din Kerala, un melanj indo-portughezo-olandez, cu o zona de oras nou: Ernakulam, pe unde pasii mei, in dimineata aceasta, pe malul betonat al apei, ocoleau baltoacele, calcand pe exact urmele unei babute potential-britanice, in drum spre ceva interesant de prins in poza – si in gura.



Am parcurs aproape toata faleza, am facut cateva poze cu o minune arhitectonica de pod, care abia apoi mi-am dat seama ca are cablurile de suspensie doar de decor, nefiind tensionate deloc, fac dreapta, si dupa cateva minute aterizez intr-o zona animata: un furnicar de zarzavagii si pescari, topaind cu cartofii sau fructele de mare in spinare printre baltoacele adanci, totul e un noroi rosiatic, tin privirea nainte sau mai raspund la cate un “Hello – your country, Sir?” Pot spune acum ca, numarand pana la sfarsitul escapadei, voi fi raspuns la intrebarea aceasta de cel putin o suta de ori. Privirile se insenineaza cand aud de “Romania”, uneori urmeaza a doua intrebare: “Europe?”, dar, alteori: “Germany, yes?”, sau “Australia?”, nimic n-are niciun sens, oricum cred ca raspunsul e prins doar din zbor, e doar reflexul, de a primi de la vreo piele alba cuvantul terminat in “…ania”.
Piata din Ernakulam era trezita bine la viata, privirile insa ma transformau intr-asa hal de extraterestru, ca n-am avut curajul sa vorbesc mai mult cu nimeni si nici sa fac vreo poza.

* * *

Prinzandu-ma din cand in cand de chica, sau mai smulgandu-mi cate o bucatica de piele din prajeala de saptamana trecuta, de pe dealurile de langa Bangalore, la ora noua dimineata pasii mei intra in “Men’s beauty parlour” de pe 57, Chittoor Road. In mod clar, am nevoie de un tuns. E deschis, dar chiar si daca nu, frizerul e incantat sa prinda el asa cap de european. Nu stiu ce-o fi cu licarirea din ochii lui, dar ma gandesc ca afacerea e destul de buna, la sfarsit o sa-i cer permisiunea sa fac fotografii cu scaunele capitonate in piele rosie, vechi de cel putin 30-40 de ani. Oricum, la parul meu, n-a avut ce sa greseasca prea mult, dar nici freza disco de indian n-a putut sa-mi traga.

* * *

Autobuzul imi flutura buzele pana peste ochi, urechile mi le-am astupat cu castile in-ear, prin ele trece doar claxonul ca o sirena de vapor. Cursa e ametitoare, nu exista ferestre, ci doar niste jaluzele ce pot fi coborate in caz de ploaie. Atat cat pot sa fotografiez cu privirea (uneori abia pot tine ochii deschisi), culorile nu s-au schimbat. Pamantul e tot de culoarea caramizii, dar din el tasnesc mii de cocotieri zvelti, drumul e o asezare continua, din cand in cand cate un semn de localitatea urmatoare. O multime de pensiuni si restaurante, printre fabrici de gheata si de “coir” – trebuie sa aflu ce animal e si acesta. Kerala are un procent mult mai mare de crestini decat Karnataka. Bisericile sunt uneori “ca la noi”, alteori trase in albastru strident sau vermillon, fara nicio noima, frecvent cu borcane la intrare cu Maria in marime naturala, sau cate vreun fondator asezat tantos pe un jilt. Lenin ar fi invidios, parca sunt vii, si in plus inconjurati de zeci de leduri clipind rosu-galben.

Intreb omu de langa mine: “coir” este funia care se fabrica din atele de pe nuca de cocos, o intreaga industrie in Kerala. Gheata este pentru peste si fructe de mare, fireste. Drumul meu abia are cincizeci de kilometri, dar il vom face in aproape doua ore. Vacile sunt la locul lor, adica adesea in mijlocul soselei cu doua (dar, in functie de ora, pana la patru) benzi. Prind la fix in poza un localnic spaland un elefant flescait pe malul unui lac.

* * *



“Houseboat” denumeste in Kerala o adevarata casa plutitoare, cu bucatarie, baie si unul pana la patru dormitoare, uneori cu terasa la etaj, invelita (impletita) in bambus. Baza turismului nici macar nu sunt marea si plaja, ci croazierele uneori intinse pe saptamani intregi in labirintul de ape dulci, la multi kilometri de tarm. Pe marginea canalelor se traieste cu vacuta si pisica, se pompeaza apa in orez, se merge cu barca la vecina de peste “drum”, si, in fine, poti chiar si sa vinzi nuci de cocos cu capac taiat, langa un vultur aciuat pe acolo de sase ani de zile.

Limba vorbita este malayalam, si, spre mirarea localnicilor, nu o deosebesc de kannada si, probabil, nici de celelalte douazeci de limbi nationale din India.

Am un echipaj de doi, asta doar pentru ca ajutorul de capitan este bolnav. Suntem asadar capitanul, bucatarul si cu mine. M-au rasfatat deja cu un pranz de peste, cu patru-cinci alte feluri de mancare (legume), si cu orezul pufos cu cel mai mare bob ce l-am vazut in viata mea. Mai tarziu un snack din “banana prajita”. Gustul e intr-adevar diferit, in primul rand pentru ca uleiul de floarea soarelui se inlocuieste cu cel de cocos, astfel ca toata mancarea e mai dulceaga. Se folosesc mult mai mult frunzele de curry decat in Karnataka (care sunt niste frunze asemanatoare cu cele proaspete de ceai, fara o aroma puternica). Barca se numeste “Crown”, e curatica, are o veranda mare si folosim motorul doar din cand in cand, in rest cei doi impung fundul apei cu bete lungi de bambus. Camera are inca miros de indepartat tantarii, dar la noapte vreau sa dorm in aer liber.

* * *

Ma intreb, pentru ca vad pisica asta pe marginea apei, frecandu-se de stapana (inteleg o secunda mai tarziu ca nu e nebuna, ci sta pe mal cu coada in canal doar pentru ca stapana curata peste si mai pica o ureche, ceva), ma intreb, deci, daca mitzul meu siamez teleportat aici si pus in dialog cu o pisica de la astalalt capat al planetei, au ceva anume, sa se mire sau sa se intrebe si sa fie, drept consecinta, diferiti pana in ultimul grad. Ma distreaza sa fiu atat de alien in unele locuri, sa ma descoase oamenii cati locuitori suntem in Romania, sa vrea sa se fotografieze cu mine, sa iti puna in frunte “bindi”-uri de ferit de duhuri rele, si tot tacamul.

E trist ca fetita in rochie roz care mi-a oferit o floare cere imediat bani. Ii dau o rupie, care este de o suta de ori mai mult decat mi-a cerut (un “paise”). Cincizeci si cinci de rupii fac un euro. Oamenii astia traiesc cu aer si apa? Dar imi piere gandul rapid: urmatorul pret a fost al unui pescar, pentru un kilogram de creveti-tigru, sase sute de rupii. Adica de saizecidemii de ori ceea ce mi-a cerut, poate, propriul lui copchil, de mi-au dat lacrimile in nas. Pielea mea alba isi face efectul in toate privintele. Raman asadar la masa pregatita de Santosh.



Apusul ne prinde in mijlocul lacului de langa Allapuzha, aruncam ancora si fac o baie. Nu prea a fost soare intreaga zi – voi retusa toate fotografiile in Photoshop. Cina e delicioasa, noaptea cade peste cortul din plasa de tantari care a imbratisat salteaua pe veranda. La doua noaptea m-am trezit cu dansul ca fusese prins in interiorul plasei, asa ca salvarea a venit tot in crema (frumos mirositoare) anti-insecte.