Ora sapte e in mod clar prea de dimineata. Pe faleza e doar o bunicuta, englezoaica as zice, ocolind baltoacele in mocasini crem, cu o darza inflorata pe ea, si cu un aparat foto compact atarnat in mana dreapta. Pornesc si eu tot intr-acolo, la vanatoare. Totul e mort, magazinele si terasele se deschid pe la opt, un abur abia se ridica din apa, langa mal. Vad primele barci-casa, incerc sa ghicesc numarul de camere. Inca ma ingrijorez ca ceea ce am rezervat pentru trei mii opt sute de rupii sa nu fie cumva o mica, pardon, buda plutitoare.
In Allapuzha (sau “Alleppey”) trebuie sa ajung pentru ca de acolo porneste croaziera cu un houseboat, in apele dulci numite backwaters – o delta, practic, in ea stand farmecul statului cel mai sudic din India. Trecuta in lista “National Geographic: 50 places of a lifetime”, Kerala mai este numita si “God’s own country”, un peisaj proaspat, exotic, de un verde naucitor in perioada musonului, unde trebuie sa te lasi inundat de linistea orezariilor, canalelor “venetiene”, de aroma dealurilor cu culturi de ceai, si unde mancarea, cu crevetii si cu pestele din abundenta, este ca niciunde altundeva in India. Kochi este principalul oras din Kerala, un melanj indo-portughezo-olandez, cu o zona de oras nou: Ernakulam, pe unde pasii mei, in dimineata aceasta, pe malul betonat al apei, ocoleau baltoacele, calcand pe exact urmele une
i babute potential-britanice, in drum spre ceva interesant de prins in poza – si in gura.
Am parcurs aproape toata faleza, am facut cateva poze cu o minune arhitectonica de pod, care abia apoi mi-am dat seama ca are cablurile de suspensie doar de decor, nefiind tensionate deloc, fac dreapta, si dupa cateva minute aterizez intr-o zona animata: un furnicar de zarzavagii si pescari, topaind cu cartofii sau fructele de mare in spinare printre baltoacele adanci, totul e un noroi rosiatic, tin privirea nainte sau mai raspund la cate un “Hello – your country, Sir?” Pot spune acum ca, numarand pana la sfarsitul escapadei, voi fi raspuns la intrebarea aceasta de cel putin o suta de ori. Privirile se insenineaza cand aud de “Romania”, uneori urmeaza a doua intrebare: “Europe?”, dar, alteori: “Germany, yes?”, sau “Australia?”, nimic n-are niciun sens, oricum cred ca raspunsul e prins doar din zbor, e doar reflexul, de a primi de la vreo piele alba cuvantul terminat in “…ania”.
Piata din Ernakulam era trezita bine la viata, privirile insa ma transformau intr-asa hal de extraterestru, ca n-am avut curajul sa vorbesc mai mult cu nimeni si nici sa fac vreo poza.
* * *
Prinzandu-ma din cand in cand de chica, sau mai smulgandu-mi cate o bucatica de piele din prajeala de saptamana trecuta, de pe dealurile de langa Bangalore, la ora noua dimineata pasii mei intra in “Men’s beauty parlour” de pe 57, Chittoor Road. In mod clar, am nevoie de un tuns. E deschis, dar chiar si daca nu, frizerul e incantat sa prinda el asa cap de european. Nu stiu ce-o fi cu licarirea din ochii lui, dar ma gandesc ca afacerea e destul de buna, la sfarsit o sa-i cer permisiunea sa fac fotografii cu scaunele capitonate in piele rosie, vechi de cel putin 30-40 de ani. Oricum, la parul meu, n-a avut ce sa greseasca prea mult, dar nici freza disco de indian n-a putut sa-mi traga.
* * *
Autobuzul imi flutura buzele pana peste ochi, urechile mi le-am astupat cu castile in-ear, prin ele trece doar claxonul ca o sirena de vapor. Cursa e ametitoare, nu exista ferestre, ci doar niste jaluzele ce pot fi coborate in caz de ploaie. Atat cat pot sa fotografiez cu privirea (uneori abia pot tine ochii deschisi), culorile nu s-au schimbat. Pamantul e tot de culoarea caramizii, dar din el tasnesc mii de cocotieri zvelti, drumul e o asezare continua, din cand in cand cate un semn de localitatea urmatoare. O multime de pensiuni si restaurante, printre fabrici de gheata si de “coir” – trebuie sa aflu ce animal e si acesta. Kerala are un procent mult mai mare de crestini decat Karnataka. Bisericile sunt uneori “ca la noi”, alteori trase in albastru strident sau vermillon, fara nicio noima, frecvent cu borcane la intrare cu Maria in marime naturala, sau cate vreun fondator asezat tantos pe un jilt. Lenin ar fi invidios, parca sunt vii, si in plus inconjurati de zeci de leduri clipind rosu-galben.
Intreb omu de langa mine: “coir” este funia care se fabrica din atele de pe nuca de cocos, o intreaga industrie in Kerala. Gheata este pentru peste si fructe de mare, fireste. Drumul meu abia are cincizeci de kilometri, dar il vom face in aproape doua ore. Vacile sunt la locul lor, adica adesea in mijlocul soselei cu doua (dar, in functie de ora, pana la patru) benzi. Prind la fix in poza un localnic spaland un elefant flescait pe malul unui lac.
* * *
“Houseboat” denumeste in Kerala o adevarata casa plutitoare, cu bucatarie, baie si unul pana la patru dormitoare, uneori cu terasa la etaj, invelita (impletita) in bambus. Baza turismului nici macar nu sunt marea si plaja, ci croazierele uneori intinse pe saptamani intregi in labirintul de ape dulci, la multi kilometri de tarm. Pe marginea canalelor se traieste cu vacuta si pisica, se pompeaza apa in orez, se merge cu barca la vecina de peste “drum”, si, in fine, poti chiar si sa vinzi nuci de cocos cu capac taiat, langa un vultur aciuat pe acolo de sase ani de zile.
Limba vorbita este malayalam, si, spre mirarea local
nicilor, nu o deosebesc de kannada si, probabil, nici de celelalte douazeci de limbi nationale din India.
Am un echipaj de doi, asta doar pentru ca ajutorul de capitan este bolnav. Suntem asadar capitanul, bucatarul si cu mine. M-au rasfatat deja cu un pranz de peste, cu patru-cinci alte feluri de mancare (legume), si cu orezul pufos cu cel mai mare bob ce l-am vazut in viata mea. Mai tarziu un snack din “banana prajita”. Gustul e intr-adevar diferit, in primul rand pentru ca uleiul de floarea soarelui se inlocuieste cu cel de cocos, astfel ca toata mancarea e mai dulceaga. Se folosesc mult mai mult frunzele de curry decat in Karnataka (care sunt niste frunze asemanatoare cu cele proaspete de ceai, fara o aroma puternica). Barca se
numeste “Crown”, e curatica, are o veranda mare si folosim motorul doar din cand in cand, in rest cei doi impung fundul apei cu bete lungi de bambus. Camera are inca miros de indepartat tantarii, dar la noapte vreau sa dorm in aer liber.
* * *
Ma intreb, pentru ca vad pisica asta pe marginea apei, frecandu-se de stapana (inteleg o secunda mai tarziu ca nu e nebuna, ci sta pe mal cu coada in canal doar pentru ca stapana curata peste si mai pica o ureche, ceva), ma intreb, deci,
daca mitzul meu siamez teleportat aici si pus in dialog cu o pisica de la astalalt capat al planetei, au ceva anume, sa se mire sau sa se intrebe si sa fie, drept consecinta, diferiti pana in ultimul grad. Ma distreaza sa fiu atat de alien in unele locuri, sa ma descoase oamenii cati locuitori suntem in Romania, sa vrea sa se fotografieze cu mine, sa iti puna in frunte “bindi”-uri de ferit de duhuri rele, si tot tacamul.
E trist ca fetita in rochie roz care mi-a oferit o floare cere imediat bani. Ii dau o rupie, care este de o suta de ori mai mult decat mi-a cerut (un “paise”). Cincizeci si cinci de rupii fac un euro. Oamenii astia traiesc cu aer si apa? Dar imi piere gandul rapid: urmatorul pret a fost al unui pescar, pentru un kilogram de creveti-tigru, sase sute de rupii. Adica de saizecidemii de ori ceea ce mi-a
cerut, poate, propriul lui copchil, de mi-au dat lacrimile in nas. Pielea mea alba isi face efectul in toate privintele. Raman asadar la masa pregatita de Santosh.
Apusul ne prinde in mijlocul lacului de langa Allapuzha, aruncam ancora si fac o baie. Nu prea a fost soare intreaga zi – voi retusa toate fotografiile in Photoshop. Cina e delicioasa, noaptea cade peste cortul
din plasa de tantari care a imbratisat salteaua pe veranda. La doua noaptea m-am trezit cu dansul ca fusese prins in interiorul plasei, asa ca salvarea a venit tot in crema (frumos mirositoare) anti-insecte.
In Allapuzha (sau “Alleppey”) trebuie sa ajung pentru ca de acolo porneste croaziera cu un houseboat, in apele dulci numite backwaters – o delta, practic, in ea stand farmecul statului cel mai sudic din India. Trecuta in lista “National Geographic: 50 places of a lifetime”, Kerala mai este numita si “God’s own country”, un peisaj proaspat, exotic, de un verde naucitor in perioada musonului, unde trebuie sa te lasi inundat de linistea orezariilor, canalelor “venetiene”, de aroma dealurilor cu culturi de ceai, si unde mancarea, cu crevetii si cu pestele din abundenta, este ca niciunde altundeva in India. Kochi este principalul oras din Kerala, un melanj indo-portughezo-olandez, cu o zona de oras nou: Ernakulam, pe unde pasii mei, in dimineata aceasta, pe malul betonat al apei, ocoleau baltoacele, calcand pe exact urmele une
i babute potential-britanice, in drum spre ceva interesant de prins in poza – si in gura.Am parcurs aproape toata faleza, am facut cateva poze cu o minune arhitectonica de pod, care abia apoi mi-am dat seama ca are cablurile de suspensie doar de decor, nefiind tensionate deloc, fac dreapta, si dupa cateva minute aterizez intr-o zona animata: un furnicar de zarzavagii si pescari, topaind cu cartofii sau fructele de mare in spinare printre baltoacele adanci, totul e un noroi rosiatic, tin privirea nainte sau mai raspund la cate un “Hello – your country, Sir?” Pot spune acum ca, numarand pana la sfarsitul escapadei, voi fi raspuns la intrebarea aceasta de cel putin o suta de ori. Privirile se insenineaza cand aud de “Romania”, uneori urmeaza a doua intrebare: “Europe?”, dar, alteori: “Germany, yes?”, sau “Australia?”, nimic n-are niciun sens, oricum cred ca raspunsul e prins doar din zbor, e doar reflexul, de a primi de la vreo piele alba cuvantul terminat in “…ania”.
Piata din Ernakulam era trezita bine la viata, privirile insa ma transformau intr-asa hal de extraterestru, ca n-am avut curajul sa vorbesc mai mult cu nimeni si nici sa fac vreo poza.
* * *
Prinzandu-ma din cand in cand de chica, sau mai smulgandu-mi cate o bucatica de piele din prajeala de saptamana trecuta, de pe dealurile de langa Bangalore, la ora noua dimineata pasii mei intra in “Men’s beauty parlour” de pe 57, Chittoor Road. In mod clar, am nevoie de un tuns. E deschis, dar chiar si daca nu, frizerul e incantat sa prinda el asa cap de european. Nu stiu ce-o fi cu licarirea din ochii lui, dar ma gandesc ca afacerea e destul de buna, la sfarsit o sa-i cer permisiunea sa fac fotografii cu scaunele capitonate in piele rosie, vechi de cel putin 30-40 de ani. Oricum, la parul meu, n-a avut ce sa greseasca prea mult, dar nici freza disco de indian n-a putut sa-mi traga.
* * *Autobuzul imi flutura buzele pana peste ochi, urechile mi le-am astupat cu castile in-ear, prin ele trece doar claxonul ca o sirena de vapor. Cursa e ametitoare, nu exista ferestre, ci doar niste jaluzele ce pot fi coborate in caz de ploaie. Atat cat pot sa fotografiez cu privirea (uneori abia pot tine ochii deschisi), culorile nu s-au schimbat. Pamantul e tot de culoarea caramizii, dar din el tasnesc mii de cocotieri zvelti, drumul e o asezare continua, din cand in cand cate un semn de localitatea urmatoare. O multime de pensiuni si restaurante, printre fabrici de gheata si de “coir” – trebuie sa aflu ce animal e si acesta. Kerala are un procent mult mai mare de crestini decat Karnataka. Bisericile sunt uneori “ca la noi”, alteori trase in albastru strident sau vermillon, fara nicio noima, frecvent cu borcane la intrare cu Maria in marime naturala, sau cate vreun fondator asezat tantos pe un jilt. Lenin ar fi invidios, parca sunt vii, si in plus inconjurati de zeci de leduri clipind rosu-galben.
Intreb omu de langa mine: “coir” este funia care se fabrica din atele de pe nuca de cocos, o intreaga industrie in Kerala. Gheata este pentru peste si fructe de mare, fireste. Drumul meu abia are cincizeci de kilometri, dar il vom face in aproape doua ore. Vacile sunt la locul lor, adica adesea in mijlocul soselei cu doua (dar, in functie de ora, pana la patru) benzi. Prind la fix in poza un localnic spaland un elefant flescait pe malul unui lac.* * *
“Houseboat” denumeste in Kerala o adevarata casa plutitoare, cu bucatarie, baie si unul pana la patru dormitoare, uneori cu terasa la etaj, invelita (impletita) in bambus. Baza turismului nici macar nu sunt marea si plaja, ci croazierele uneori intinse pe saptamani intregi in labirintul de ape dulci, la multi kilometri de tarm. Pe marginea canalelor se traieste cu vacuta si pisica, se pompeaza apa in orez, se merge cu barca la vecina de peste “drum”, si, in fine, poti chiar si sa vinzi nuci de cocos cu capac taiat, langa un vultur aciuat pe acolo de sase ani de zile.Limba vorbita este malayalam, si, spre mirarea local
nicilor, nu o deosebesc de kannada si, probabil, nici de celelalte douazeci de limbi nationale din India.Am un echipaj de doi, asta doar pentru ca ajutorul de capitan este bolnav. Suntem asadar capitanul, bucatarul si cu mine. M-au rasfatat deja cu un pranz de peste, cu patru-cinci alte feluri de mancare (legume), si cu orezul pufos cu cel mai mare bob ce l-am vazut in viata mea. Mai tarziu un snack din “banana prajita”. Gustul e intr-adevar diferit, in primul rand pentru ca uleiul de floarea soarelui se inlocuieste cu cel de cocos, astfel ca toata mancarea e mai dulceaga. Se folosesc mult mai mult frunzele de curry decat in Karnataka (care sunt niste frunze asemanatoare cu cele proaspete de ceai, fara o aroma puternica). Barca se
numeste “Crown”, e curatica, are o veranda mare si folosim motorul doar din cand in cand, in rest cei doi impung fundul apei cu bete lungi de bambus. Camera are inca miros de indepartat tantarii, dar la noapte vreau sa dorm in aer liber.* * *
Ma intreb, pentru ca vad pisica asta pe marginea apei, frecandu-se de stapana (inteleg o secunda mai tarziu ca nu e nebuna, ci sta pe mal cu coada in canal doar pentru ca stapana curata peste si mai pica o ureche, ceva), ma intreb, deci,
daca mitzul meu siamez teleportat aici si pus in dialog cu o pisica de la astalalt capat al planetei, au ceva anume, sa se mire sau sa se intrebe si sa fie, drept consecinta, diferiti pana in ultimul grad. Ma distreaza sa fiu atat de alien in unele locuri, sa ma descoase oamenii cati locuitori suntem in Romania, sa vrea sa se fotografieze cu mine, sa iti puna in frunte “bindi”-uri de ferit de duhuri rele, si tot tacamul.E trist ca fetita in rochie roz care mi-a oferit o floare cere imediat bani. Ii dau o rupie, care este de o suta de ori mai mult decat mi-a cerut (un “paise”). Cincizeci si cinci de rupii fac un euro. Oamenii astia traiesc cu aer si apa? Dar imi piere gandul rapid: urmatorul pret a fost al unui pescar, pentru un kilogram de creveti-tigru, sase sute de rupii. Adica de saizecidemii de ori ceea ce mi-a
cerut, poate, propriul lui copchil, de mi-au dat lacrimile in nas. Pielea mea alba isi face efectul in toate privintele. Raman asadar la masa pregatita de Santosh.Apusul ne prinde in mijlocul lacului de langa Allapuzha, aruncam ancora si fac o baie. Nu prea a fost soare intreaga zi – voi retusa toate fotografiile in Photoshop. Cina e delicioasa, noaptea cade peste cortul
din plasa de tantari care a imbratisat salteaua pe veranda. La doua noaptea m-am trezit cu dansul ca fusese prins in interiorul plasei, asa ca salvarea a venit tot in crema (frumos mirositoare) anti-insecte.
No comments:
Post a Comment