Back in town!
Ramasesem cu povestirea undeva in primavara:
In mintea mea totul urma sa se desfasoare intempestiv, asa ca trebuia sa ma apuc de urgenta de amenajarea spatiului pentru blandul animal.
Exista cateva reguli simple, cu care mesterii ce-mi pasesc in apartament capata dureri puternice de cap, gen: NU cabluri aparente, NU muchii strambe, NU pete, NU suprafete discontinue, NU texturi neuniforme, NU mai scapati dracului sculele de spart rigipsul pe parchet!... etc. Terariul nu urma sa faca exceptie, trebuia amplasat pe hol, intr-o nisa care la momentul respectiv nu avea decat vreo doi pereti lipsa, si suspendat deasupra unui calorifer - totul incastrat si seamless... Rigipsarul e un tip de treaba si in mod normal intelege din prima, dar totusi am insistat: polita trebuie sa TINA - nu, n-ai inteles: SA TINA, suta de kile, sa ne tina chiar pe amandoi, se poate? Cum dadea din cap foarte absent si yeah yeah-urile nu ma convingeau, i-am zis ca pe polita va sta ceva foarte fragil, pretios si foarte secret, cu o greutate apreciabila - asa sa se gandeasca. Si care nimeni, nici el, nici eu, si mai ales nu vecinii: nu si-ar dori sa treaca prin profilele lui si sa se sparga in podea.
Admit, pana in momentul cand a venit terariul, in unele dimineti inca ma sprijineam in maini pe polita, sau ma asezam pe ea. Pana acolo a fost insa cale lunga, si inca din doua tronsoane... cand totul a fost gata cu polita, cu peretii laterali, rigipsarul bagase profile cat in turnul Eiffel, prinse pe toate laturile, finisajul era impecabil, zugravit din nou... ei bine, o secunda mai tarziu dupa ce-am rasuflat usurat, mi-am zis: E prea mic! Publicul a oftat, Ramunc a luat din nou masurile, rigipsul a curs din nou in valuri, mizeria mi s-a urcat pe toate sinusurile, polita s-a adancit, iar coralul a primit cadou inca opt centimetri de profunzime. Il visam noaptea cu nasul presat pe geam, implorandu-ma in lacrimi sa-i mai dau niste aer, ca doar nu-i tablou, e viu, are simtaminte, nevoie de spatiu si, mai ales, 110cm.
Una peste alta, spatiul a fost finalizat in niste saptamani bune (sau sa fi fost luni?), iar terariul pus in stand-by in faza de proiect - dupa cum am fost si ochit ca am talent la razgandeli.
Ramasesem cu povestirea undeva in primavara:
In mintea mea totul urma sa se desfasoare intempestiv, asa ca trebuia sa ma apuc de urgenta de amenajarea spatiului pentru blandul animal.
Exista cateva reguli simple, cu care mesterii ce-mi pasesc in apartament capata dureri puternice de cap, gen: NU cabluri aparente, NU muchii strambe, NU pete, NU suprafete discontinue, NU texturi neuniforme, NU mai scapati dracului sculele de spart rigipsul pe parchet!... etc. Terariul nu urma sa faca exceptie, trebuia amplasat pe hol, intr-o nisa care la momentul respectiv nu avea decat vreo doi pereti lipsa, si suspendat deasupra unui calorifer - totul incastrat si seamless... Rigipsarul e un tip de treaba si in mod normal intelege din prima, dar totusi am insistat: polita trebuie sa TINA - nu, n-ai inteles: SA TINA, suta de kile, sa ne tina chiar pe amandoi, se poate? Cum dadea din cap foarte absent si yeah yeah-urile nu ma convingeau, i-am zis ca pe polita va sta ceva foarte fragil, pretios si foarte secret, cu o greutate apreciabila - asa sa se gandeasca. Si care nimeni, nici el, nici eu, si mai ales nu vecinii: nu si-ar dori sa treaca prin profilele lui si sa se sparga in podea.
Admit, pana in momentul cand a venit terariul, in unele dimineti inca ma sprijineam in maini pe polita, sau ma asezam pe ea. Pana acolo a fost insa cale lunga, si inca din doua tronsoane... cand totul a fost gata cu polita, cu peretii laterali, rigipsarul bagase profile cat in turnul Eiffel, prinse pe toate laturile, finisajul era impecabil, zugravit din nou... ei bine, o secunda mai tarziu dupa ce-am rasuflat usurat, mi-am zis: E prea mic! Publicul a oftat, Ramunc a luat din nou masurile, rigipsul a curs din nou in valuri, mizeria mi s-a urcat pe toate sinusurile, polita s-a adancit, iar coralul a primit cadou inca opt centimetri de profunzime. Il visam noaptea cu nasul presat pe geam, implorandu-ma in lacrimi sa-i mai dau niste aer, ca doar nu-i tablou, e viu, are simtaminte, nevoie de spatiu si, mai ales, 110cm.
Una peste alta, spatiul a fost finalizat in niste saptamani bune (sau sa fi fost luni?), iar terariul pus in stand-by in faza de proiect - dupa cum am fost si ochit ca am talent la razgandeli.
No comments:
Post a Comment