Saturday, November 21, 2009

MX21

N-are rost să mă ascund: de dimineață, deși vom avea o zi cu proooograaaam,... nu ne stă gândul decât la mare. Diseară urmează să atingem coasta estică, la Tulum, să sorbim suc din nuci de cocos proaspăt tăiate, să facem baie, să culegem coralii fărâmați pe plajă, să,... să,...

Să-l ia naiba de ceas, nici azi nu scăpăm cu dormit târziu, din fericire suntem încă măcar puțin sub influența schimbării de fus, și nu este chiar un infern trezirea asta de la șase fără douăzeci, avem totul împachetat, rugăm recepționerul să ne deschidă lacătul de la poartă. Ah, ne amuzăm din nou cum toată seara dinainte căutasem post office/posta/alea alea, tot explicam, "carta postale", lingeam imaginar un timbru, până, cu ajutorul vreunei doamne, îmi aduc aminte că era correo, apoi stamps/timbre/timbre!!!/timbre!!!!!!! nimeni nu pricepea, oricum poștă nu exista în zonă, apoi am ajuns la hotel și vedem lângă poarta scris: "Timbre!", zic fir-ar să fie tu vezi că au timbre fix aici la hotel?! ca să ne explice apoi tanti liftiera (zic numa așa, nu era niciun lift, era recepționeră) că "timbre!" înseamnă "sunați!" - dohh?

Așa cum zic, tre să ajungem doar la autogară, și apoi un drum de două ore până la Chichen Itza. Adio dimineți friguroase, deși cu oboseala nu ne mișcăm chiar cu spor nici acum, noroc că avem de mers doar vreo trei-patru colțuri.
Situl arheologic este în apropierea unui sat, Piste, dar autobuzul ne duce chiar până în parcare: scăpăm rapid de bagaj, pentru că au loc unde să ți-l lași gratis, și ne eschivăm cumva de la compania unui "ghid oficial",... acuma ce să zic, cu siguranță afli de la el mai multe informații decât de la cartea noastră, dar nici cincizeci de dolari pe vorbit o oră parcă nu i-am da.

Naiba, și aici e Parcul Rozelor, iarbă tăiată frumos, băncuțe, turiști disciplinați. Văzusem puțin mai devreme niște fotografii cu piramida lui Kukulkan, atunci când a fost descoperită, cu treptele inundate de ierburi, într-o pădure deasă, imaginea era pur și simplu fantastică, acum e ca o căpiță într-un câmp chel verde aprins. Of, cârcotim! E fascinantă și așa, situl este într-adevăr cele mai bine conservat/recondiționat dintre cele mayașe ale Mexicului. În fapt arhitectura mixtă e un mister, se știe că în 700-900 aici a fost un puternic centru maya, ruinele sudice o arată, însă templul războinicilor, piramida, curtea de jocuri cu mingea sunt de tip toltec, lăsând deschise mai multe variante (cucerire de către tolteci, ori pur si simplu influență în stil,...).

E plin de iguane uriașe, o iau la goană dacă te apropii prea mult, altfel însă stau să se încălzească pe pietre. Facem o scurtă plimbare spre Cenota Sacră, practic ancora întregului ansamblu, o gaură circulară calcaroasă de câteva zeci de metri diametru, plină cu apă, accesând un izvor subteran. Se presupune a fi fost create de meteoriți, iar la începutul secolului XX dragările au scos la lumină nenumărate dovezi ale unor ritualuri de sacrificiu: bijuterii, figurine, vase, dar mai ales schelete de adulți și copii, care par a fi fost înecați în ochiul albăstriu.

Juego de Pelota (Ball Court) are 135m lungime și o acustică uimitoare, iar imediat alături a platforma decorată cu cranii pe care se înșirau capetele tăiate ale celor sacrificați - se pare că în general prizonieri de război, dar unele sculpturi sugerează că și echipa pierzătoare la jocurile cu mingea era frecvent sacrificată. Dacă treaba asta s-ar fi extins asupra patronilor cluburilor, mai-mai că s-ar putea reintroduce în zilele noastre,...

Ajungem pe căldură deja în zona Observatorului (Caracol), cu un turn circular de o asemănare frapantă cu observatoarele astronomice de astăzi, a cărui rol acesta și era: de observație a astrelor. Are ferestrele aliniate cu punctele cardinale și o serie de alte corelații interesante.
Prindem de la un ghid de limbă germană  câteva explicații în legătură cu sistemul de numerație al mayașilor, în baza 20.

La ieșire mâncăm la restaurantul de aici, și cer faimosul purceluș Pibil: are într-adevăr un gust proaspăt-citric purcelușu ăsta răcoros,... cam zece zile mai târziu, așteptând să vină somnul de la două pastile de melatonină, pe după miezul nopții, voi fi gătind pulpe de pui în marinată "Pibil" cu suc de portocale și lămâie, cumin, scorțișoară, oregano, piper, cuișoare și oțet cu usturoi. Făcând tuning la gustul de "frijoles", fasolea lor neagră.
Aici apar dansatoare în costume tradiționale, care fac două trei scheme printre mese, apoi umblă cu borcănelul după cașcaval. Cee ce la mine acasă nu se întâmplă.

Vreau să zic, constatăm în parcare (până să vină autobuzul să ne ducă odata la mare!!!) că Logan-ul nostru ne urmărește peste tot: în Mexic se comercializeaza sub marca Nissan, model "Aprio", este produs în Brazilia și are doar o grilă diferită.

Și distanța scade!! După doar două ore, deși încă nu vedem marea, știm în interesecția drumului principal cu cel pentru Tulum că suntem la doar 800 de metri de apa sărată. Ne poate opri doar o tipă ciudată, care ne aude vorbind românește, și exclamă că în patru luni de America Latină nu a întâlnit pe nimeni din țară. Ce-i drept nici noi, în zece zile. E cu un mexican de mână și, pentru că are un accent tare bizar, o întrebăm de unde e. Dacă ea era din București, atunci negreșit Chișinăul a devenit un fel de cartier pe lângă Ferentari, dar în fine, o luăm de bună. Ne despărțim și o pornim cu rucsacurile care par tot mai ușoare înspre faleză.

Practic nu e o faleză, cum credeam, ci un drum paralel cu țărmul, de unde la fiecare mini-"sat de vacanță" se desprinde câte o cărăruie. Alegem unul cu "cabañas" cocoțate pe stâlpi de lemn, sunt din scândură, înăuntru nu e decât o masă și un pat acoperit de un văl de tifon agățat din tavan, protecție pentru țânțari. Primim lumânări albe, hârtie igienică, atmosfera e atât de tare că nici nu ne mai uităm la prețul care semăna mai mult de Mexico City decât de Vama asta de la Caraibe,... pe afară lumea stă spânzurată în hamacuri, doar terasa are lumină și muzică, avem dușuri afară dar singurul lucru care contează este să prindem baie și astăzi, înainte de apus.

Plaja e albă, aproape că pare acoperită cu zăpadă, de culoarea mării ne vom da seama doar a doua zi: acum umblăm bezmetici până se întunecă: palmierii stau ca soldați lângă beach-bar-uri, muzica e relaxantă și nu e prea multă lume: ne oprim și luăm cupe imense cu un fel de milk-shake rece gheață, cu pepene și banane, încât cu el în burtă de abia te mai poți ridica din hamac. E cald de poți dormi oriunde pe plajă, pe vreo saltea sau un șezlong. Cer senin, baracudă eșuată pe mal, țânțarii nu mănâncă din Autan, muzica se aude tot mai încet la barul cu scaune-leagăne, valurile ascund coralii pe care îi vom atinge mâine.

Începe vacanța.

2 comments:

Unknown said...

pai si poze pe cand?

CLU said...

Hmm. Pozele sunt deja de mult puse pe flickr! http://www.flickr.com/photos/cozminelu/collections/72157622943685430/

Dar voi copia si aici o parte...